FilocaliaHarta cunoașterii

Sfintele Canoane Trulan Canonul 1

Canonul 1 Credința celor șase sinoade să se păstreze neschimbată

Κανόνες τῆς ἐν Τρούλλῳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Πενθέκτης Συνόδου

Sinodul Trulan · Constantinopol, 691 până la 692 · convocat de împăratul Iustinian al II-lea · Sinodul Quinisext (Trulan, 692) pe hartă

Rânduiala cea mai bună, la începutul oricărui cuvânt și al oricărei lucrări, este a începe de la Dumnezeu și a se odihni întru Dumnezeu, după cuvântul Teologului. De aceea, fiindcă dreapta credință este de noi înșine propovăduită de acum cu glas puternic, iar Biserica, pe care Hristos a pus-o ca temelie, crește și sporește necontenit, încât se întinde mai presus de cedrii Libanului, făcând și acum început cuvintelor celor sfinte prin harul dumnezeiesc, hotărâm să păstrăm neînnoită și nevătămată credința care ne-a fost predanisită atât de martorii cu ochii și slujitorii Cuvântului, apostolii cei aleși de Dumnezeu, cât și de cei trei sute optsprezece sfinți și fericiți părinți care s-au adunat la Niceea sub Constantin, care a fost împăratul nostru, împotriva necredinciosului Arie și a dumnezeirii străine și păgânești, sau, ca să vorbim mai potrivit, a politeismului dogmatisit de el; aceștia, prin unirea de cuget a credinței, ne-au descoperit și ne-au arătat lămurit că firea cea stăpânitoare peste toate este de o ființă în cele trei ipostasuri ale ei, nelăsând ca aceasta să rămână ascunsă sub obrocul necunoștinței, ci învățând pe față pe credincioși să se închine Tatălui și Fiului și Sfântului Duh cu o singură închinare; și au surpat și au sfâșiat părerea despre treptele neasemenea ale dumnezeirii, și au dărâmat și au răsturnat jucăriile copilărești zidite din nisip de eretici împotriva ortodoxiei. Tot așa întărim și credința propovăduită sub Teodosie cel Mare, care a fost împăratul nostru, de către cei o sută cincizeci de sfinți părinți adunați în această cetate împărătească, îmbrățișând rostirile lor teologice, și izgonind, împreună cu vrăjmașii de mai înainte ai adevărului, pe necuratul Macedonie, care a îndrăznit cu obrăznicie să socotească rob pe Cel ce stăpânește, și a ales, ca un tâlhar, să despartă Monada cea nedespărțită, ca nu cumva taina nădejdii noastre să ne fie neîntreagă; osândind împreună cu acest scârbos, care a turbat și el împotriva adevărului, și pe Apolinarie, tăinuitorul răutății, care fără de evlavie a rostit hulă cum că Domnul ar fi luat trup fără de minte și fără de suflet, socotind și el prin aceasta că mântuirea noastră s-a făcut neîntreagă. Iar mai mult, pecetluim și învățăturile așezate de cei două sute de purtători de Dumnezeu părinți, adunați mai înainte în cetatea Efesenilor sub Teodosie, fiul lui Arcadie, care a fost împăratul nostru, ca pe o putere nebiruită a dreptei credințe, propovăduind ei pe un singur Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chiar și întrupat, și slăvind pe cea care L-a născut pe El fără de sămânță, pe curata și pururea Fecioara, ca fiind cu adevărat și în chip propriu Născătoare de Dumnezeu; și alungând, ca pe una izgonită din partea cea dumnezeiască, împărțirea cea nebună a lui Nestorie, care învăța că unul Hristos este om deosebit și Dumnezeu deosebit, și înnoia necredința cea iudaică. Și nu numai atât, ci întărim în chip ortodox și credința scrisă pe stâlp de cei șase sute treizeci de părinți aleși de Dumnezeu în mitropolia Calcedonenilor sub Marcian, care a fost și el împăratul nostru; credință care a dat cu glas mare până la marginile pământului că unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este alcătuit din două firi și slăvit în aceleași două firi, și a alungat din incintele cele sfinte ale Bisericii, ca pe un lucru de urât și o spurcăciune, pe Eutihie cel deșert la minte, care spunea că marea taină a iconomiei s-a săvârșit în chip părut; iar împreună cu el pe Nestorie și pe Dioscur, unul apărător și luptător al despărțirii, celălalt al amestecării, care, din părți cu totul potrivnice ale necredinței, au căzut într-o singură prăpastie a pierzării și a necredinței în Dumnezeu. Dar și rostirile cele binecredincioase ale celor o sută șaizeci și cinci de purtători de Dumnezeu părinți, adunați în această cetate împărătească sub Iustinian, care a fost împăratul nostru cel adormit întru buna credință, le cunoaștem ca fiind rostite de Duhul, și le învățăm pe cei de după noi. Aceștia au dat anatema în chip sinodicesc și au urât pe Teodor al Mopsuestiei, învățătorul lui Nestorie, și pe Origen, și pe Didim, și pe Evagrie, care au refăcut basmele elinești și au închipuit pentru noi cicluri și schimbări ale unor trupuri și suflete prin rătăcirile și visările minții, și au necinstit cu necredință învierea morților; și de asemenea cele scrise de Teodorit împotriva dreptei credințe și împotriva celor douăsprezece capete ale fericitului Chiril, și epistola zisă a lui Iba. Și credința celui de-al șaselea sfânt sinod, adunat de curând în această cetate împărătească sub împăratul nostru Constantin, cel din odihna cea dumnezeiască, care a primit întărire cu atât mai mare cu cât dreptcredinciosul împărat a pecetluit cu peceți tomurile lui, spre siguranța în tot veacul, mărturisim din nou că o păstrăm neatinsă; sinod care a lămurit în chip iubitor de Dumnezeu că trebuie să ținem două voințe firești, adică voiri, și două lucrări firești în iconomia întrupării unuia Domn al nostru Iisus Hristos, Dumnezeul cel adevărat; osândind, prin hotărârea dreptei credințe, pe cei ce au falsificat dreapta învățătură a adevărului și au învățat popoarele o singură voință și o singură lucrare în unul Domn Dumnezeul nostru Iisus Hristos: adică pe Teodor al Faranului, pe Chir al Alexandriei, pe Onoriu al Romei, pe Serghie, pe Pir, pe Pavel, pe Petru, care au fost întâistătători în această cetate păzită de Dumnezeu, pe Macarie, care a fost episcop al Antiohienilor, pe Ștefan, ucenicul acestuia, și pe cel fără de minte Policronie; păstrând prin aceasta neatins Trupul cel de obște al lui Hristos Dumnezeul nostru. Și, ca să spunem pe scurt, hotărâm ca credința tuturor bărbaților care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu, care s-au făcut luminători în lume, ținând cuvântul vieții, să se țină tare și să rămână neclintită până la sfârșitul veacului, împreună cu scrierile și învățăturile lor cele date de Dumnezeu, lepădând noi și dând anatemei pe cei pe care ei i-au lepădat și i-au dat anatemei, ca pe niște vrăjmași ai adevărului, care s-au întărâtat în deșert împotriva lui Dumnezeu și au lucrat nedreptatea până la înălțime. Iar dacă cineva dintre toți nu va ține și nu va îmbrățișa învățăturile mai sus zise ale dreptei credințe, și nu va crede și propovădui astfel, ci va încerca să meargă împotriva lor, să fie anatema, după hotărârea pusă deja de sfinții și fericiții părinți mai înainte arătați, și să fie alungat și să cadă din catalogul creștinesc, ca un străin. Căci noi am hotărât cu totul să nu adăugăm nimic la cele mai dinainte rânduite, nici să scoatem ceva, și nici nu putem face aceasta pentru vreun cuvânt oarecare.

Τάξις ἀρίστη, παντὸς ἀρχομένου καὶ λόγου καὶ πράγματος, ἐκ Θεοῦ τε ἄρχεσθαι, καὶ εἰς Θεὸν ἀναπαύεσθαι, κατὰ τὴν θεολόγον φωνήν. Ὅθεν, καὶ τῆς εὐσεβείας ὑφ᾿ ἡμῶν ἤδη διαπρυσίως κηρυττομένης, καὶ τῆς ἐκκλησίας, ἐφ᾿ ᾗ Χριστὸς τεθεμελίωται, διηνεκῶς αὐξανούσης καὶ προκοπτούσης, ὡς τῶν τοῦ Λιβάνου κέδρων ταύτην ὑπερεκτείνεσθαι· καὶ νῦν ἀρχὴν τῶν ἱερῶν ποιούμενοι λόγων χάριτι θείᾳ, ὁρίζομεν, ἀκαινοτόμητόν τε καὶ ἀπαράτρωτον φυλάττειν τὴν παραδοθεῖσαν ἡμῖν πίστιν ὑπό τε τῶν αὐτοπτῶν καὶ ὑπηρετῶν τοῦ Λόγου, τῶν θεοκρίτων Ἀποστόλων· ἔτι δὲ καὶ τῶν τριακοσίων δέκα καὶ ὀκτὼ ἁγίων καὶ μακαρίων Πατέρων, τῶν ἐν Νικαίᾳ συνελθόντων ἐπὶ Κωνσταντίνου τοῦ γενομένου ἡμῶν βασιλέως, κατ᾿ Ἀρείου τοῦ δυσσεβοῦς, καὶ τῆς παρ᾿ αὐτοῦ δογματισθείσης ἐθνικῆς ἑτεροθεΐας, ἢ πολυθεΐας, εἰπεῖν οἰκειότερον· οἳ τῇ ὁμογνωμοσύνῃ τῆς πίστεως τὸ ὁμοούσιον ἡμῖν ἐπὶ τῶν τριῶν τῆς θεαρχικῆς φύσεως ὑποστάσεων ἀπεκάλυψάν τε καὶ διετράνωσαν, μὴ ἐπικεκρύφθαι τῷ μοδίῳ τῆς ἀγνωσίας τοῦτο παραχωρήσαντες, ἀλλὰ τὸν Πατέρα, καὶ τὸν Υἱόν, καὶ τὸ ἅγιον Πνεῦμα προσκυνεῖν μιᾷ προσκυνήσει τοὺς πιστοὺς ἀναφανδὸν ἐκδιδάξαντες· καὶ τήν τε τῶν ἀνίσων βαθμῶν τῆς Θεότητος δόξαν καθελόντες καὶ διασπάσαντες, τά τε ὑπὸ τῶν αἱρετικῶν συστάντα ἐκ ψάμμου κατὰ τῆς ὀρθοδοξίας μειρακιώδη ἀθύρματα καταβαλόντες καὶ ἀνατρέψαντες· ὡσαύτως δὲ καὶ τὴν ἐπὶ τοῦ μεγάλου Θεοδοσίου, τοῦ γενομένου ἡμῶν βασιλέως, ὑπὸ τῶν ἐν ταύτῃ τῇ βασιλίδι πόλει συναχθέντων ἑκατὸν πεντήκοντα ἁγίων Πατέρων κηρυχθεῖσαν πίστιν κρατύνομεν, τὰς θεολόγους φωνὰς ἀσπαζόμενοι, καὶ τὸν βέβηλον Μακεδόνιον τοῖς προτέροις ἐχθροῖς τῆς ἀληθείας συνεξελαύνοντες, ὡς δοῦλον αὐθαδῶς τὸ δεσπόζον δοξᾶσαι τολμήσαντα, καὶ σχίσαι τὴν ἄτμητον μονάδα λῃστρικῶς προελόμενον, ὡς ἂν μὴ ἐντελὲς ἡμῖν τὸ τῆς ἐλπίδος εἴη μυστήριον· τῷ βδελυρῷ τούτῳ καὶ κατὰ τῆς ἀληθείας λυττήσαντι, καὶ Ἀπολλινάριον, τὸν τῆς κακίας μύστην, συγκατακρίναντες, ὃς ἄνουν καὶ ἄψυχον τὸν Κύριον ἀνειληφέναι σῶμα δυσσεβῶς ἐξηρεύξατο, ἐντεῦθεν καὶ οὗτος ἀτελῆ τὴν σωτηρίαν ἡμῖν γενέσθαι συλλογιζόμενος. Ἀλλὰ μὴν καὶ τὰ παρὰ τῶν ἐν τῇ Ἐφεσίων πόλει τὸ πρότερον συναχθέντων ἐπὶ Θεοδοσίου, τοῦ υἱοῦ Ἀρκαδίου, γενομένου ἡμῶν βασιλέως, διακοσίων Θεοφόρων Πατέρων ἐκτεθέντα διδάγματα, ὡς κράτος ἀῤῥαγὲς τῆς εὐσεβείας, ἐπισφραγίζομεν, ἕνα Χριστὸν τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ, καὶ σαρκωθέντα κηρύττοντες, καὶ τὴν αὐτὸν ἀσπόρως τεκοῦσαν ἄχραντον ἀειπάρθενον, κυρίως καὶ κατὰ ἀλήθειαν Θεοτόκον δοξάζοντες· καὶ τὴν ληρώδη τοῦ Νεστορίου διαίρεσιν, ὡς ἀπῳκισμένην θείας μοίρας ἀποδιώκοντες, ἄνθρωπον ἰδικῶς, καὶ Θεὸν ἰδικῶς, τὸν ἕνα Χριστὸν δογματίζοντος, καὶ τὴν ἰουδαϊκὴν ἀνανεοῦντος δυσσέβειαν. Οὐ μὴν ἀλλὰ καὶ τὴν ἐν Χαλκηδονέων μητροπόλει ἐπὶ Μαρκιανοῦ, καὶ αὐτοῦ γενομένου ἡμῶν βασιλέως, τῶν ἑξακοσίων τριάκοντα θεοκρίτων Πατέρων στηλογραφηθεῖσαν πίστιν ὀρθοδόξως ἐπικυροῦμεν· ἥτις τὸν ἕνα Χριστὸν τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ ἐκ δύο συντεθέντα τῶν φύσεων, καὶ ἐν δύο ταῖς αὐταῖς δοξαζόμενον φύσεσι, μεγαλοφώνως τοῖς πέρασι παραδέδωκε, καὶ Εὐτυχέα τὸν ματαιόφρονα, τὸν δοκήσει τὸ μέγα τῆς οἰκονομίας μυστήριον τελεσθῆναι ἀποφηνάμενον, ὡς ἀποτρόπαιόν τι καὶ μίασμα τῶν ἱερῶν τῆς ἐκκλησίας περιβόλων ἐξήλασε· σὺν αὐτῷ δὲ καὶ Νεστόριον, καὶ Διόσκορον, τὸν μέν, τῆς διαιρέσεως, τὸν δέ, τῆς συγχύσεως ὑπερασπιστήν τε καὶ πρόμαχον, τοὺς ἐκ διαμέτρου τῆς ἀσεβείας πρὸς ἓν ἐκπεπτωκότας ἀπωλείας καὶ ἀθεότητος βάραθρον. Ἀλλά γε καὶ τὰς εὐσεβεῖς φωνὰς τῶν ἑκατὸν ἑξήκοντα πέντε Θεοφόρων Πατέρων, τῶν κατὰ ταύτην τὴν βασιλίδα συναγηγερμένων πόλιν, ἐπὶ Ἰουστινιανοῦ, τοῦ τῆς εὐσεβοῦς λήξεως γενομένου ἡμῶν βασιλέως, ὡς ὑπὸ τοῦ Πνεύματος ἐξενεχθείσας γινώσκομεν, καὶ τοὺς μεθ᾿ ἡμᾶς ἐκδιδάσκομεν. Οἳ Θεόδωρον τὸν Μοψουεστίας, τὸν Νεστορίου διδάσκαλον, Ὠριγένην τε, καὶ Δίδυμον, καὶ Εὐάγριον, τοὺς τὰς ἑλληνικὰς ἀναπλασαμένους μυθοποιΐας, καὶ σωμάτων τινῶν, καὶ ψυχῶν ἡμῖν περιόδους, καὶ ἀλλοιώσεις ἀναπεμπάσαντας ταῖς τοῦ νοῦ παραφοραῖς τε, καὶ ὀνειρώξεσι, καὶ εἰς τὴν τῶν νεκρῶν δυσσεβῶς ἐμπαροινήσαντας ἀναβίωσιν· τά τε γραφέντα παρὰ Θεοδωρήτου κατὰ τῆς ὀρθῆς πίστεως, καὶ τῶν δώδεκα κεφαλαίων τοῦ μακαρίου Κυρίλλου, καὶ τὴν λεγομένην Ἴβα ἐπιστολήν, συνοδικῶς ἀνεθεμάτισάν τε καὶ ἐβδελύξαντο. Καὶ τὴν ὑπὸ τῆς ἔναγχος συναθροισθείσης κατὰ ταύτην τὴν βασιλίδα πόλιν, ἐπὶ τοῦ ἐν θείᾳ τῇ λήξει γενομένου ἡμῶν βασιλέως Κωνσταντίνου, ἕκτης ἁγίας συνόδου πίστιν, ἣ μειζόνως τὸ κῦρος ἐδέξατο, δι᾿ ὧν ὁ εὐσεβὴς βασιλεὺς σφραγίσι τοὺς ταύτης τόμους κατησφαλίσατο, πρὸς τὴν ἐν τῷ παντὶ αἰῶνι ἀσφάλειαν, καὶ αὖθις ὁμολογοῦμεν φυλάττειν ἀπαρεγχείρητον· ἣ δύο φυσικὰς θελήσεις, ἤτοι θελήματα, καὶ δύο φυσικὰς ἐνεργείας ἐπὶ τῆς ἐνσάρκου οἰκονομίας τοῦ ἑνὸς Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ, τοῦ ἀληθινοῦ Θεοῦ, δοξάζειν ἡμᾶς θεοφιλῶς διεσάφησε· τοὺς τὸ εὐθὲς τῆς ἀληθείας δόγμα παραχαράξαντας, καὶ ἓν θέλημα, καὶ μίαν ἐνέργειαν ἐπὶ τοῦ ἑνὸς Κυρίου τοῦ Θεοῦ ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ, τοὺς λαοὺς ἐκδιδάξαντας, τῇ τῆς εὐσεβείας ψήφῳ καταδικάσασα· φαμέν, Θεόδωρον τὸν τῆς Φαράν, Κῦρον τὸν Ἀλεξανδρείας, Ὁνώριον τὸν Ῥώμης, Σέργιον, Πύρρον, Παῦλον, Πέτρον, τοὺς ἐν ταύτῃ τῇ θεοφυλάκτῳ προεδρεύσαντας πόλει, Μακάριον, τὸν γενόμενον τῆς Ἀντιοχέων ἐπίσκοπον, Στέφανον τὸν αὐτοῦ μαθητήν, καὶ τὸν ἄφρονα Πολυχρόνιον· ἐντεῦθεν ἀνέπαφον τηροῦσα τὸ κοινὸν σῶμα Χριστοῦ τοῦ Θεοῦ ἡμῶν. Καὶ συνελόντα φάναι, πάντων τῶν ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ τοῦ Θεοῦ διαπρεψάντων ἀνδρῶν, οἳ γεγόνασι φωστῆρες ἐν κόσμῳ, λόγον ζωῆς ἐπέχοντες, τὴν πίστιν κρατεῖν βεβαίαν, καὶ μέχρι συντελείας τοῦ αἰῶνος ἀσάλευτον διαμένειν θεσπίζομεν, καὶ τὰ αὐτῶν θεοπαράδοτα συγγράμματά τε καὶ δόγματα, πάντας ἀποβαλλόμενοί τε, καὶ ἀναθεματίζοντες, οὓς ἀπέβαλον, καὶ ἀνεθεμάτισαν, ὡς τῆς ἀληθείας ἐχθρούς, καὶ κατὰ Θεοῦ φρυαξαμένους κενά, καὶ ἀδικίαν εἰς ὕψος ἐκμελετήσαντας. Εἰ δέ τις τῶν ἁπάντων μὴ τὰ προειρημένα τῆς εὐσεβείας δόγματα κρατοῖ καὶ ἀσπάζοιτο, καὶ οὕτω δοξάζοι τε, καὶ κηρύττοι, ἀλλ᾿ ἐξ ἐναντίας ἰέναι τούτων ἐπιχειροῖ, ἔστω ἀνάθεμα, κατὰ τὸν ἤδη ἐκτεθέντα ὅρον ὑπὸ τῶν προδηλωθέντων ἁγίων καὶ μακαρίων Πατέρων, καὶ τοῦ χριστιανικοῦ καταλόγου, ὡς ἀλλότριος, ἐξωθείσθω καὶ ἐκπιπτέτω. Ἡμεῖς γὰρ οὔτε προστιθέναι τι, οὔτε μὴν ἀφαιρεῖν, κατὰ τὰ προορισθέντα, παντελῶς διεγνώκαμεν, ἢ καθ᾿ ὁντιναοῦν δεδυνήμεθα λόγον.

Sinodul Trulan, canoanele

Traducerea: proprie acestui site, făcută după textul grecesc de alături. Greaca: textul Pidalionului, așa cum a fost transcris la users.uoa.gr/~nektar și îndreptat aici. Despre aceste texte.