Sinodul Trulan

Rânduiala cea mai bună, la începutul oricărui cuvânt și al oricărei lucrări, este a începe de la Dumnezeu și a se odihni întru Dumnezeu, după cuvântul Teologului. De aceea, fiindcă dreapta credință este de noi înșine propovăduită de acum cu glas puternic, iar Biserica, pe care Hristos a pus-o ca temelie, crește și sporește necontenit, încât se întinde mai presus de cedrii Libanului, făcând și acum început cuvintelor celor sfinte prin harul dumnezeiesc, hotărâm să păstrăm neînnoită și nevătămată credința care ne-a fost predanisită atât de martorii cu ochii și slujitorii Cuvântului, apostolii cei aleși de Dumnezeu, cât și de cei trei sute optsprezece sfinți și fericiți părinți care s-au adunat la Niceea sub Constantin, care a fost împăratul nostru, împotriva necredinciosului Arie și a dumnezeirii străine și păgânești, sau, ca să vorbim mai potrivit, a politeismului dogmatisit de el; aceștia, prin unirea de cuget a credinței, ne-au descoperit și ne-au arătat lămurit că firea cea stăpânitoare peste toate este de o ființă în cele trei ipostasuri ale ei, nelăsând ca aceasta să rămână ascunsă sub obrocul necunoștinței, ci învățând pe față pe credincioși să se închine Tatălui și Fiului și Sfântului Duh cu o singură închinare; și au surpat și au sfâșiat părerea despre treptele neasemenea ale dumnezeirii, și au dărâmat și au răsturnat jucăriile copilărești zidite din nisip de eretici împotriva ortodoxiei. Tot așa întărim și credința propovăduită sub Teodosie cel Mare, care a fost împăratul nostru, de către cei o sută cincizeci de sfinți părinți adunați în această cetate împărătească, îmbrățișând rostirile lor teologice, și izgonind, împreună cu vrăjmașii de mai înainte ai adevărului, pe necuratul Macedonie, care a îndrăznit cu obrăznicie să socotească rob pe Cel ce stăpânește, și a ales, ca un tâlhar, să despartă Monada cea nedespărțită, ca nu cumva taina nădejdii noastre să ne fie neîntreagă; osândind împreună cu acest scârbos, care a turbat și el împotriva adevărului, și pe Apolinarie, tăinuitorul răutății, care fără de evlavie a rostit hulă cum că Domnul ar fi luat trup fără de minte și fără de suflet, socotind și el prin aceasta că mântuirea noastră s-a făcut neîntreagă. Iar mai mult, pecetluim și învățăturile așezate de cei două sute de purtători de Dumnezeu părinți, adunați mai înainte în cetatea Efesenilor sub Teodosie, fiul lui Arcadie, care a fost împăratul nostru, ca pe o putere nebiruită a dreptei credințe, propovăduind ei pe un singur Hristos, Fiul lui Dumnezeu, chiar și întrupat, și slăvind pe cea care L-a născut pe El fără de sămânță, pe curata și pururea Fecioara, ca fiind cu adevărat și în chip propriu Născătoare de Dumnezeu; și alungând, ca pe una izgonită din partea cea dumnezeiască, împărțirea cea nebună a lui Nestorie, care învăța că unul Hristos este om deosebit și Dumnezeu deosebit, și înnoia necredința cea iudaică. Și nu numai atât, ci întărim în chip ortodox și credința scrisă pe stâlp de cei șase sute treizeci de părinți aleși de Dumnezeu în mitropolia Calcedonenilor sub Marcian, care a fost și el împăratul nostru; credință care a dat cu glas mare până la marginile pământului că unul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este alcătuit din două firi și slăvit în aceleași două firi, și a alungat din incintele cele sfinte ale Bisericii, ca pe un lucru de urât și o spurcăciune, pe Eutihie cel deșert la minte, care spunea că marea taină a iconomiei s-a săvârșit în chip părut; iar împreună cu el pe Nestorie și pe Dioscur, unul apărător și luptător al despărțirii, celălalt al amestecării, care, din părți cu totul potrivnice ale necredinței, au căzut într-o singură prăpastie a pierzării și a necredinței în Dumnezeu. Dar și rostirile cele binecredincioase ale celor o sută șaizeci și cinci de purtători de Dumnezeu părinți, adunați în această cetate împărătească sub Iustinian, care a fost împăratul nostru cel adormit întru buna credință, le cunoaștem ca fiind rostite de Duhul, și le învățăm pe cei de după noi. Aceștia au dat anatema în chip sinodicesc și au urât pe Teodor al Mopsuestiei, învățătorul lui Nestorie, și pe Origen, și pe Didim, și pe Evagrie, care au refăcut basmele elinești și au închipuit pentru noi cicluri și schimbări ale unor trupuri și suflete prin rătăcirile și visările minții, și au necinstit cu necredință învierea morților; și de asemenea cele scrise de Teodorit împotriva dreptei credințe și împotriva celor douăsprezece capete ale fericitului Chiril, și epistola zisă a lui Iba. Și credința celui de-al șaselea sfânt sinod, adunat de curând în această cetate împărătească sub împăratul nostru Constantin, cel din odihna cea dumnezeiască, care a primit întărire cu atât mai mare cu cât dreptcredinciosul împărat a pecetluit cu peceți tomurile lui, spre siguranța în tot veacul, mărturisim din nou că o păstrăm neatinsă; sinod care a lămurit în chip iubitor de Dumnezeu că trebuie să ținem două voințe firești, adică voiri, și două lucrări firești în iconomia întrupării unuia Domn al nostru Iisus Hristos, Dumnezeul cel adevărat; osândind, prin hotărârea dreptei credințe, pe cei ce au falsificat dreapta învățătură a adevărului și au învățat popoarele o singură voință și o singură lucrare în unul Domn Dumnezeul nostru Iisus Hristos: adică pe Teodor al Faranului, pe Chir al Alexandriei, pe Onoriu al Romei, pe Serghie, pe Pir, pe Pavel, pe Petru, care au fost întâistătători în această cetate păzită de Dumnezeu, pe Macarie, care a fost episcop al Antiohienilor, pe Ștefan, ucenicul acestuia, și pe cel fără de minte Policronie; păstrând prin aceasta neatins Trupul cel de obște al lui Hristos Dumnezeul nostru. Și, ca să spunem pe scurt, hotărâm ca credința tuturor bărbaților care au strălucit în Biserica lui Dumnezeu, care s-au făcut luminători în lume, ținând cuvântul vieții, să se țină tare și să rămână neclintită până la sfârșitul veacului, împreună cu scrierile și învățăturile lor cele date de Dumnezeu, lepădând noi și dând anatemei pe cei pe care ei i-au lepădat și i-au dat anatemei, ca pe niște vrăjmași ai adevărului, care s-au întărâtat în deșert împotriva lui Dumnezeu și au lucrat nedreptatea până la înălțime. Iar dacă cineva dintre toți nu va ține și nu va îmbrățișa învățăturile mai sus zise ale dreptei credințe, și nu va crede și propovădui astfel, ci va încerca să meargă împotriva lor, să fie anatema, după hotărârea pusă deja de sfinții și fericiții părinți mai înainte arătați, și să fie alungat și să cadă din catalogul creștinesc, ca un străin. Căci noi am hotărât cu totul să nu adăugăm nimic la cele mai dinainte rânduite, nici să scoatem ceva, și nici nu putem face aceasta pentru vreun cuvânt oarecare.

Sfântul acesta sinod a socotit bun și cu totul de folos și aceasta: ca să rămână de acum înainte tari și neclintite, spre vindecarea sufletelor și tămăduirea patimilor, cele optzeci și cinci de canoane primite și întărite de sfinții și fericiții părinți de dinaintea noastră, și predanisite nouă în numele sfinților și slăviților apostoli. Iar fiindcă în aceste canoane ni se poruncește să primim Așezămintele acelorași sfinți apostoli prin Clement, în care demult unele lucruri mincinoase și străine de evlavie au fost strecurate de către cei de altă credință, spre stricăciunea Bisericii, întunecând pentru noi frumusețea cea cuviincioasă a dogmelor dumnezeiești, noi am făcut cu cuviință lepădarea unor astfel de Așezăminte, spre zidirea și siguranța turmei celei preacreștine, nicidecum neprimind roadele minciunii eretice și neamestecându-le cu învățătura cea adevărată și întreagă a Apostolilor. Iar pecetluim și toate celelalte sfinte canoane, așezate de sfinții și fericiții noștri părinți, adică ale celor trei sute optsprezece sfinți părinți adunați la Niceea, și ale celor de la Ancira, încă și ale celor de la Neocezareea, tot așa și ale celor de la Gangra, iar pe lângă acestea și ale celor de la Antiohia Siriei, dar și ale celor de la Laodiceea Frigiei, mai departe și ale celor o sută cincizeci care s-au adunat în această cetate păzită de Dumnezeu și împărătească, și ale celor două sute care s-au adunat mai demult în mitropolia Efesenilor; și ale celor șase sute treizeci de sfinți și fericiți părinți din Calcedon; tot așa și ale celor din Sardica; încă și ale celor din Cartagina; și mai departe și ale celor ce s-au adunat din nou în această cetate păzită de Dumnezeu și împărătească pe vremea lui Nectarie, întâistătătorul acestei cetăți împărătești, și a lui Teofil, care a fost arhiepiscop al Alexandriei; dar și ale lui Dionisie, care a fost arhiepiscop al marii cetăți a Alexandriei, și ale lui Petru al Alexandriei și mucenicul, și ale lui Grigorie, care a fost episcop al Neocezareei, Făcătorul de minuni, ale lui Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, ale lui Vasile, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, ale lui Grigorie, episcopul Nyssei, ale lui Grigorie Teologul, ale lui Amfilohie al Iconiei, ale lui Timotei, care a fost mai înainte arhiepiscop al Alexandriei, ale lui Teofil, arhiepiscopul aceleiași mari cetăți a Alexandrinilor, ale lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și ale lui Ghenadie, care a fost patriarh al acestei cetăți păzite de Dumnezeu și împărătești; încă și canonul așezat de Ciprian, care a fost arhiepiscop al țării Africanilor și mucenic, și de sinodul ținut împreună cu el, canon care a avut putere numai în locurile întâistătătorilor mai sus arătați, după obiceiul lor cel predanisit. Și nimănui să nu-i fie îngăduit a falsifica sau a desființa canoanele mai sus arătate, nici a primi alte canoane afară de cele puse aici, alcătuite sub nume mincinoase de către unii care s-au apucat să facă negustorie cu adevărul. Iar dacă s-ar afla cineva înnoind vreunul dintre canoanele zise, sau încercând să-l răstoarne, acela va fi supus, după acel canon însuși, pedepsei pe care el o rânduiește, și prin ea va fi vindecat chiar în lucrul în care a greșit.

Fiindcă binecredinciosul și de Hristos iubitorul nostru împărat a vorbit acestui sfânt și ecumenic sinod, ca cei numărați în cler și cei ce împărtășesc altora cele dumnezeiești să se arate curați și slujitori neprihăniți și vrednici de jertfa cea duhovnicească a marelui Dumnezeu, Care este și Jertfă și Arhiereu, și să curețe cele necurate ce îi apasă din nunți nelegiuite; iar pe lângă aceasta, fiindcă cei ai preasfintei Biserici a romanilor au propus să se țină canonul asprimii, iar cei de sub acest scaun al cetății păzite de Dumnezeu și împărătești, canonul iubirii de oameni și al îngăduinței, noi am unit părintește, cu iubire de Dumnezeu, pe amândouă, ca nici blândețea să nu fie prea îngăduitoare, nici asprimea prea nemiloasă, mai ales că din neștiință greșeala s-a întins la o mulțime destul de mare de bărbați. Hotărâm așadar împreună ca cei ce s-au încurcat în a doua căsătorie și care, până la a cincisprezecea zi a lunii ianuarie trecute, din indictionul al patrulea trecut, în anul șase mii una sută nouăzeci și nouă, au fost robiți acestui păcat și nu au voit să se curețe de el, să fie supuși caterisirii canonice. Iar cei ce au căzut în acest păcat al celei de-a doua nunți, dar mai înainte de cercetarea noastră au cunoscut ce le este de folos și au tăiat răul de la ei înșiși și au izgonit departe această unire străină și nelegiuită, sau ale căror femei din a doua căsătorie au murit, ori și cei ce au căutat să se întoarcă, învățând iarăși înțelepciunea și lăsând degrabă nelegiuirile lor de mai înainte, fie presbiter, fie diacon de-ar fi fost, s-a părut sinodului ca aceștia să înceteze de la orice slujire sau lucrare preoțească și să fie supuși pentru o vreme oarecare la certări, dar să aibă parte de cinstea scaunului și a stării lor, mulțumindu-se cu locul dintâi și plângând înaintea Domnului, ca să li se ierte nelegiuirea cea din neștiință; căci nu se cuvine să binecuvânteze pe altul cel ce este dator să-și vindece propriile sale răni. Iar pe cei legați de o singură soție, dacă cea luată a fost văduvă, ca și pe cei ce după hirotonie au trăit într-o singură căsătorie nelegiuită, adică presbiterii și diaconii și ipodiaconii, oprindu-i pentru puțină vreme de la sfânta slujire și supunându-i certărilor, îi așezăm îndată din nou în treptele lor proprii, dar nicidecum înaintându-i la o treaptă mai înaltă, înțelegându-se că aceasta după ce s-au dezlegat de unirea cea nelegiuită. Iar acestea le-am hotărât pentru cei aflați în greșelile mai sus arătate, precum s-a zis, până la a cincisprezecea zi a lunii ianuarie a indictionului al patrulea, și numai pentru fețele preoțești; rânduind și înnoind de acum înainte canonul care hotărăște ca cel ce s-a legat cu două căsătorii după botez, sau a luat o țiitoare, să nu poată fi episcop, nici presbiter, nici diacon, nici cu totul altceva din catalogul stării preoțești; de asemenea nici cel ce a luat văduvă, sau lepădată, sau desfrânată, sau roabă, sau vreuna dintre cele de pe scenă, să nu poată fi episcop, nici presbiter, nici diacon, nici cu totul altceva din catalogul stării preoțești.

Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeț, sau cântăreț, sau portar s-ar împreuna cu o femeie închinată și afierosită lui Dumnezeu, să se caterisească, ca unul ce a necinstit mireasa lui Hristos; iar dacă ar fi laic, să se afurisească.

Nimeni dintre cei din catalogul preoțesc, afară de persoanele neîndoielnice arătate în canon, să nu aibă în casa sa femeie sau slujnică, păzindu-și prin aceasta neprihănirea. Iar dacă vreunul calcă cele hotărâte de noi, să se caterisească. Aceasta să o păzească și famenii, purtând grijă de nevinovăția lor; iar dacă o calcă, de vor fi clerici, să se caterisească, iar de vor fi laici, să se afurisească.

Fiindcă în canoanele apostolice se spune că, dintre cei ce se înaintează necăsătoriți în cler, numai citeții și cântăreții se pot căsători, și noi, păzind aceasta, hotărâm ca de acum înainte nici ipodiaconul, nici diaconul, nici presbiterul, după hirotonia primită, să nu aibă nicidecum îngăduința de a-și alcătui o unire de nuntă. Iar dacă va îndrăzni să facă aceasta, să se caterisească. Dar dacă vreunul dintre cei ce vin la cler ar voi să se unească cu o femeie după legea căsătoriei, să facă aceasta înainte de hirotonia de ipodiacon, sau de diacon, sau de presbiter.

Fiindcă am aflat că în unele biserici sunt diaconi care au dregătorii bisericești, și că de aceea unii dintre ei, folosindu-se de obrăznicie și de nesupunere, șed înaintea presbiterilor, hotărâm ca diaconul, chiar dacă are o vrednicie, adică orice dregătorie bisericească ar avea, unul ca acesta să nu șadă înaintea presbiterului, afară doar dacă, ținând locul patriarhului sau mitropolitului său, ar veni într-o altă cetate pentru o anumită treabă; căci atunci va fi cinstit ca unul ce împlinește locul aceluia. Iar dacă cineva ar îndrăzni să facă un asemenea lucru, folosindu-se de o obrăznicie tiranică, unul ca acesta, coborât din treapta sa proprie, să ajungă cel din urmă din toată ceata în care este numărat, în biserica sa, fiindcă Domnul nostru ne îndeamnă să nu ne bucurăm de locurile cele dintâi, după învățătura cuprinsă la sfântul evanghelist Luca, ca fiind pusă chiar de Domnul și Dumnezeul nostru. Căci a spus celor chemați o astfel de pildă: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine. Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Și atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat, mergând așează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ți zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în fața tuturor celor care vor ședea împreună cu tine. Căci oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.” Același lucru se va păzi și la celelalte trepte sfinte, fiindcă știm că cele duhovnicești sunt mai presus decât dregătoriile lumești.

Voind și noi să ținem întru toate cele hotărâte de sfinții noștri părinți, înnoim și canonul care rânduiește să se facă în fiecare an sinoade ale episcopilor din fiecare eparhie, acolo unde va socoti de cuviință episcopul mitropoliei. Dar fiindcă, din pricina năvălirilor barbarilor și a altor pricini ce se ivesc, întâistătătorii bisericilor nu pot ține sinoadele de două ori pe an, s-a socotit bine ca, în orice chip, o dată pe an să se facă sinodul episcopilor mai sus arătați în fiecare eparhie, pentru trebuințele bisericești ce se ivesc firește, de la sfânta sărbătoare a Paștilor și până la sfârșitul lunii octombrie a fiecărui an, în locul pe care, precum s-a zis, îl va socoti episcopul mitropoliei; iar episcopii care nu s-ar aduna, aflându-se în cetățile lor, și încă în stare de sănătate, și liberi de orice treabă neapărată și de neînlăturat, să fie mustrați frățește.

Nimănui dintre clerici să nu-i fie îngăduit a ține cârciumă. Căci dacă unuia ca acesta nu-i este îngăduit nici să intre în cârciumă, cu cât mai mult să slujească altora în ea și să facă ceea ce nu-i este iertat? Iar dacă va face un asemenea lucru, ori să înceteze, ori să se caterisească.

Episcopul, sau presbiterul, sau diaconul care ia dobândă, sau ceea ce se numesc sutimi, ori să înceteze, ori să se caterisească.

Nimeni dintre cei numărați în ceata preoțească, nici vreun laic, să nu mănânce azimile iudeilor, nici să se apropie de ei, nici să-i cheme la sine în boli și să primească vindecare de la ei, nici să se scalde împreună cu ei cu totul în băi; iar dacă cineva ar încerca să facă aceasta, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească.

Și aceasta a ajuns la cunoștința noastră, că în Africa și în Libia și în alte locuri, preaiubitorii de Dumnezeu întâistătători de acolo nu se feresc să locuiască împreună cu propriile lor soții, chiar și după hirotonia săvârșită asupra lor, dând poticnire și sminteală popoarelor. Fiindcă deci avem multă râvnă ca toate să se facă spre folosul turmelor de sub mâna noastră, s-a socotit bine ca de acum înainte un asemenea lucru să nu se mai întâmple nicidecum. Iar spunem aceasta nu pentru a desființa sau a răsturna cele legiuite apostolește, ci purtând grijă de mântuirea și de propășirea spre mai bine a popoarelor, și ca să nu se dea nicio pricină de prihănire împotriva stării preoțești. Căci dumnezeiescul Apostol zice: „Toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți; fiți fără de sminteală și iudeilor, și elinilor, și Bisericii lui Dumnezeu, precum și eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci al celor mulți, ca să se mântuiască; faceți-vă următori mie, precum și eu sunt următor lui Hristos.” Iar dacă s-ar afla cineva făcând un asemenea lucru, să se caterisească.

Fiindcă am aflat că Bisericii romanilor i s-a predanisit ca rânduială de canon ca cei ce urmează a se învrednici de hirotonia de diacon sau de presbiter să mărturisească mai înainte că nu se vor mai uni cu soțiile lor; noi, urmând vechiul canon al acrivției și rânduielii apostolești, voim ca de acum înainte să rămână în putere căsătoriile după lege ale bărbaților sfințiți, nicidecum desfăcând unirea lor cu soțiile, nici lipsindu-i de împreunarea lor unul cu altul la vremea cuvenită. Așadar, dacă s-ar afla cineva vrednic de hirotonia de ipodiacon, sau de diacon, sau de presbiter, acesta, viețuind împreună cu soția sa cea după lege, să nu fie oprit nicidecum de a se sui la o asemenea treaptă, nici să i se ceară la vremea hirotoniei să mărturisească că se va depărta de la unirea cea legiuită cu soția sa proprie, ca să nu fim siliți, prin aceasta, să necinstim căsătoria cea rânduită de Dumnezeu și binecuvântată prin însăși prezența Lui; căci glasul Evangheliei strigă: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”; iar Apostolul învață: „Cinstită să fie nunta și patul nespurcat”, și: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare.” Iar știm că și cei adunați în Cartagina, purtând grijă de curăția vieții slujitorilor, au spus ca ipodiaconii care ating sfintele taine, și diaconii, și presbiterii, la vremurile lor rânduite, să se înfrâneze și de la soțiile lor; ca și noi, la fel, să păzim cele predanisite prin apostoli și ținute chiar din vechime, știind că este o vreme pentru fiecare lucru, și mai ales pentru post și rugăciune. Căci se cuvine ca cei ce stau lângă altar, în vremea când mânuiesc cele sfinte, să fie înfrânați întru toate, ca să poată dobândi ceea ce cer de la Dumnezeu în chip simplu. Deci dacă cineva, purtându-se împotriva canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească pe vreunul dintre cei sfințiți, adică dintre presbiteri, sau diaconi, sau ipodiaconi, de unirea și împreunarea cu soția cea legiuită, să se caterisească; tot așa și dacă vreun presbiter sau diacon își alungă soția sub cuvânt de evlavie, să se afurisească; iar de va stărui, să se caterisească.

Să rămână în putere canonul sfinților și de Dumnezeu purtătorilor noștri părinți și în aceasta, ca presbiterul să nu se hirotonească înainte de treizeci de ani, chiar de-ar fi omul cu totul vrednic, ci să fie ținut până atunci. Căci Domnul Iisus Hristos S-a botezat în anul treizecilea și a început să învețe; tot așa nici diaconul să nu se hirotonească înainte de douăzeci și cinci de ani, nici diaconița înainte de patruzeci de ani.

Ipodiaconul să nu se hirotonească mai devreme de douăzeci de ani. Iar dacă cineva, aflându-se în orice stare preoțească, s-ar hirotoni înainte de anii hotărâți, să se caterisească.

Fiindcă Cartea Faptelor predanisește că șapte diaconi au fost puși de Apostoli, iar cei de la sinodul din Neocezareea, în canoanele așezate de ei, au arătat astfel de lămurit: că, după canon, trebuie să fie șapte diaconi, oricât de mare ar fi cetatea, și că despre aceasta se poate încredința oricine din Cartea Faptelor; noi, potrivind cugetul părinților cu cuvântul apostolic, am aflat că vorba lor nu era despre bărbații ce slujesc tainelor, ci despre slujirea la trebuințele meselor, căci Cartea Faptelor așa grăiește: „În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, s-a iscat cârtire a eleniștilor împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Deci cei doisprezece, chemând mulțimea ucenicilor, au zis: Nu este cu cale ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraților, căutați dintre voi șapte bărbați cu mărturie bună, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care să-i punem la această trebuință; iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului. Și a plăcut cuvântul înaintea întregii mulțimi; și au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, și pe Filip, și pe Prohor, și pe Nicanor, și pe Timon, și pe Parmena, și pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor.” Tâlcuind acestea, dascălul Bisericii, Ioan Gură de Aur, așa vorbește: „Vrednic e de mirare cum nu s-a dezbinat mulțimea la alegerea acestor bărbați, cum nu au fost dezaprobați apostolii de către ei; dar trebuie neapărat să știm ce fel de vrednicie aveau aceștia și ce fel de hirotonie au primit. Oare pe cea a diaconilor? Dar aceasta nu se află în Biserici. Sau este cumva rânduiala presbiterilor? Dar încă nu era niciun episcop, ci numai apostolii. De aceea socot că nici numele diaconilor, nici cel al presbiterilor nu era pe atunci lămurit și arătat.” Pe temeiul acestora deci propovăduim și noi ca cei șapte diaconi mai sus pomeniți să nu fie socotiți printre cei ce slujesc tainelor, după învățătura tâlcuită mai sus, ci ca fiind aceia cărora li s-a încredințat purtarea de grijă a trebuinței de obște a celor adunați atunci; ei ni s-au făcut nouă, chiar și prin aceasta, chip al iubirii de oameni și al râvnei față de cei lipsiți.

Fiindcă unii clerici din diferite biserici, părăsindu-și bisericile în care au fost hirotoniți, au alergat la alți episcopi și, fără voia episcopului lor propriu, s-au înscris în biserici străine, iar din aceasta s-a întâmplat să ajungă neascultători, hotărâm ca, de la luna ianuarie a indictionului al patrulea trecut, niciunul dintre toți clericii, în orice treaptă s-ar afla, să nu aibă îngăduința de a se înscrie în altă biserică fără cartea de eliberare scrisă a episcopului său propriu; iar cel ce, de acum înainte, nu va păzi aceasta, ci va necinsti, pe cât ține de el, pe cel ce i-a pus hirotonia, să se caterisească atât el însuși, cât și cel ce l-a primit fără socoteală.

Poruncim ca clericii care s-au strămutat din pricina năvălirii barbarilor, sau altminteri din vreo altă împrejurare, îndată ce va înceta pricina pentru care s-au depărtat, sau năvălirile barbarilor, să se întoarcă din nou la bisericile lor și să nu le lase multă vreme fără temei. Iar dacă cineva nu s-ar purta după canonul de față, să se afurisească până ce se va întoarce la biserica sa. Același lucru să se facă și cu episcopul care îl reține.

Se cuvine ca cei ce stau în fruntea bisericilor, în fiecare zi, iar mai ales în zilele Domnului, să învețe pe tot clerul și pe popor cuvintele evlaviei, culegând din dumnezeiasca Scriptură înțelesurile și judecățile adevărului, și nefăcând nicio abatere de la hotarele deja puse, nici de la predania purtătorilor de Dumnezeu părinți. Iar dacă s-ar ridica vreun cuvânt al Scripturii, să nu-l tâlcuiască altfel decât au arătat luminătorii și învățătorii Bisericii prin scrierile lor proprii, și mai degrabă în aceasta să caute a fi bine-primiți decât alcătuind cuvântări de la sine, ca nu cumva, aflându-se uneori în neputință pentru aceasta, să cadă din ceea ce se cuvine. Căci prin învățătura părinților mai sus ziși, popoarele, ajungând la cunoștința celor bune și de ales și a celor nefolositoare și de lepădat, își îndreaptă viața spre mai bine, și nu sunt prinse de patima neștiinței, ci, luând aminte la învățătură, se ascut pe sine ca să nu pătimească rău, și, prin frica pedepselor ce atârnă asupra lor, lucrează pentru mântuirea lor înșiși.

Să nu-i fie îngăduit episcopului să învețe în chip public în altă cetate care nu ține de el; iar dacă s-ar afla cineva făcând aceasta, să înceteze de la episcopie și să facă cele ale presbiterului.

Cei ce se fac vinovați de vini canonice și pentru aceasta sunt supuși unei caterisiri depline și necurmate, fiind lepădați la locul mirenilor: dacă, privind de bunăvoie spre îndreptare, leapădă păcatul pentru care au căzut din har și se fac pe deplin străini de el, să fie tunși cu chipul clerului; iar dacă nu vor alege aceasta de bunăvoie, să-și lase părul să crească, ca și mirenii, ca unii ce au preferat petrecerea în lume vieții celei cerești.

Poruncim ca cei hirotoniți pe bani, iar nu prin cercare și alegere a vieții, fie episcopi, fie orice fel de clerici, să se caterisească, dar și cei ce i-au hirotonit.

S-a hotărât ca nimeni, nici dintre episcopi, nici dintre presbiteri sau diaconi, dând preacurata împărtășanie, să nu ceară de la cel ce se împărtășește bani sau altceva asemenea pentru o astfel de împărtășanie. Căci harul nu se vinde, și nici sfințenia Duhului nu o dăm pentru bani, ci trebuie dată fără vicleșug celor vrednici de acest dar. Iar dacă s-ar vădi cineva dintre cei din cler cerând ceva, de orice fel ar fi, celui pe care îl împărtășește cu preacurata împărtășanie, să se caterisească, ca unul ce a râvnit rătăcirea și răutatea lui Simon.

Să nu-i fie îngăduit nimănui dintre cei numărați în ceata preoțească, sau dintre monahi, să meargă la alergările de cai, sau să îngăduie jocurile de teatru; ci dacă vreun cleric ar fi chemat la nuntă, când vin jocurile spre înșelare, să se scoale și să se depărteze îndată, așa poruncindu-ne învățătura părinților. Iar dacă cineva ar fi prins în aceasta, ori să înceteze, ori să se caterisească.

Pe lângă celelalte, înnoim și canonul care hotărăște ca parohiile de la țară sau cele din partea locului, din fiecare biserică, să rămână neclintite la episcopii ce le țin, mai ales dacă le-au cârmuit fără silă timp de treizeci de ani. Iar dacă înăuntrul celor treizeci de ani s-a ivit sau s-ar ivi vreo neînțelegere despre ele, să le fie îngăduit celor ce se socotesc nedreptățiți să ridice această pricină înaintea sinodului eparhiei.

Presbiterul care, din neștiință, a fost prins într-o căsătorie nelegiuită, să aibă parte de scaun, potrivit celor rânduite pentru noi de sfântul canon, dar să se ferească de celelalte lucrări, căci iertarea îi este de ajuns unuia ca acesta. Iar a binecuvânta pe altul, cel ce e dator să-și îngrijească propriile sale răni, nu se potrivește; căci binecuvântarea este împărtășire de sfințenie, iar cel ce nu o are, din pricina greșelii săvârșite din neștiință, cum o va împărtăși altuia? Să nu binecuvânteze deci nici în public, nici în particular; nici să împartă altora Trupul Domnului, nici să slujească altceva; ci, mulțumindu-se cu locul dintâi, să plângă înaintea Domnului, ca să i se ierte fărădelegea din neștiință. Căci este vădit că o astfel de căsătorie nelegiuită se va desface, și bărbatul nu va mai avea nicio împreunare cu aceea prin care a fost lipsit de lucrarea sa cea sfântă.

Nimeni dintre cei numărați în cler să nu se îmbrace în haine nepotrivite, nici locuind în cetate, nici mergând pe drum, ci să poarte veșmintele hotărâte mai dinainte celor numărați în cler; iar dacă cineva ar face un asemenea lucru, să se afurisească timp de o săptămână.

Fiindcă am aflat că, în felurite biserici, după un oarecare obicei ce s-a întărit, se aduce strugure la altar, iar slujitorii, unindu-l cu jertfa cea fără de sânge a prinosului, îl împart astfel amândouă poporului deodată, am socotit bine ca de acum niciunul dintre cei sfințiți să nu mai facă aceasta, ci să dea poporului numai prinosul, spre viață și spre iertarea păcatelor; iar aducerea strugurelui, socotindu-se ca pârgă, preoții, binecuvântând-o osebit, să o dea celor ce o cer, spre mulțumire față de Dătătorul roadelor, prin care trupurile noastre, după rânduiala cea dumnezeiască, cresc și se hrănesc. Iar dacă vreun cleric va face altfel decât s-a rânduit, să se caterisească.

Canonul celor din Cartagina hotărăște ca cele sfinte ale altarului să nu se săvârșească decât de oameni ce postesc, afară de o singură zi pe an, în care se săvârșește cina Domnului, poate fiindcă acei dumnezeiești părinți au folosit atunci o astfel de iconomie din pricina unor motive locale de folos Bisericii. Deci, nefiind nimic care să ne îndemne a părăsi acrivia, hotărâm, urmând predaniile apostolice și părintești, că nu se cuvine a se dezlega postul joia din săptămâna cea din urmă a Patruzecimii și a necinsti astfel toată Patruzecimea.

Voind să facem totul spre zidirea Bisericii, am hotărât să folosim iconomie și față de preoții din bisericile barbare; astfel, dacă socotesc că trebuie să treacă peste canonul apostolic ce oprește a-și alunga soția sub cuvânt de evlavie, și să facă mai mult decât s-a hotărât, și din această pricină, învoindu-se cu soțiile lor, se înfrânează de la împreunarea unuia cu altul, hotărâm ca aceștia să nu mai locuiască împreună cu ele în niciun fel, ca să ne dea astfel dovadă deplină a făgăduinței lor. Iar aceasta le-am îngăduit-o nu pentru altceva decât pentru micimea cugetului lor și pentru firea străină și necurățită a obiceiurilor lor.

Hotărâm ca clericii care slujesc sau botează în paraclisele aflate înăuntrul unei case să facă aceasta cu voia episcopului locului; iar dacă vreun cleric nu va păzi astfel aceasta, să se caterisească.

Fiindcă a ajuns la cunoștința noastră că, în țara armenilor, cei ce săvârșesc jertfa cea fără de sânge aduc pe sfânta masă numai vin, fără să amestece apă în el, punând înainte pe învățătorul Bisericii, Ioan Gură de Aur, care spune, în tâlcuirea sa la Evanghelia după Matei, acestea: „Pentru ce, sculându-Se, n-a băut apă, ci vin?”, smulgând din rădăcină o altă eresie rea; căci, fiindcă sunt unii care folosesc apă în taine, el arată că, și atunci când a dat tainele, și atunci când, sculându-Se, a pus înainte o masă simplă, fără taine, S-a folosit de vin, „din rodul viței”, cum zice; iar via naște vin, nu apă. Din aceasta socotesc unii că învățătorul răstoarnă aducerea apei în sfânta jertfă. Ca să nu mai fie stăpâniți de necunoștință nici de acum înainte, descoperim în chip ortodox gândul Părintelui. Căci, fiind veche eresia cea rea a Hidroparastaților, care în locul vinului folosesc numai apă în jertfa lor, acest bărbat purtător de Dumnezeu, dărâmând învățătura fărădelegii unei asemenea eresii și arătând că aceștia merg împotriva predaniei apostolice, a alcătuit cuvântul amintit; căci și în biserica lui, unde i s-a încredințat cârmuirea păstorească, a predanisit ca apa să se amestece cu vinul ori de câte ori trebuia să se săvârșească jertfa cea fără de sânge, arătând astfel amestecarea de sânge și apă din coasta cea cinstită a Răscumpărătorului și Mântuitorului nostru Hristos Dumnezeu, care a curs spre viața a toată lumea și spre răscumpărarea păcatelor; și în toată biserica, unde au strălucit luminătorii cei duhovnicești, stăpânește această rânduială dată de Dumnezeu. Căci și Iacov, fratele după trup al lui Hristos Dumnezeul nostru, care întâi a fost încredințat cu scaunul bisericii Ierusalimului, și Vasile, arhiepiscopul Cezareei, a cărui faimă a străbătut toată lumea, predanisindu-ne în scris sfințita slujire, au arătat astfel că sfântul potir se plinește la dumnezeiasca liturghie din apă și din vin. Iar sfinții părinți adunați în Cartagina așa au pomenit lămurit, ca la cele sfinte să nu se aducă nimic mai mult decât Trupul și Sângele Domnului, precum Însuși Domnul a predanisit, adică pâine și vin amestecat cu apă. Deci, dacă vreun episcop sau presbiter nu lucrează după rânduiala predanisită de Apostoli, și, neamestecând apă cu vinul, astfel aduce jertfa cea neîntinată, să se caterisească, ca unul ce vestește taina în chip neîntreg și înnoiește cele predanisite.

Fiindcă am aflat că în țara armenilor numai cei din neam preoțesc se înscriu în cler, cei ce fac aceasta urmând obiceiurilor iudaice, și că unii dintre ei, chiar netunși, sunt puși cântăreți sfinți și citeți ai dumnezeiescului locaș; am socotit bine ca de acum înainte celor ce voiesc să înainteze pe cineva în cler să nu le fie îngăduit a privi la neamul celui ales, ci, cercetând dacă sunt vrednici, după hotarele puse în sfintele canoane, să fie înscriși în cler, să-i înainteze ca slujitori bisericești, fie că se trag din strămoși preoți, fie că nu. Dar nici să nu îngăduie cuiva, oricare ar fi, să rostească de la amvon cuvintele dumnezeiești către popor, în rândul celor numărați în cler, decât dacă unul ca acesta a primit tunderea preoțească și a luat binecuvântarea de la păstorul său cel propriu, după canon. Iar dacă cineva s-ar afla făcând altfel decât s-a scris mai sus, să se afurisească.

Canonul preoțesc lămurit hotărăște și aceasta, că, fiindcă fărădelegea uneltirii sau a gloatei este cu totul oprită chiar și de legile din afară, cu atât mai vârtos se cuvine a opri să se întâmple aceasta în Biserica lui Dumnezeu; și noi ne silim să păzim ca, dacă s-ar afla clerici sau monahi uneltind, sau alcătuind gloate, sau întinzând curse episcopilor sau celor din cler dimpreună cu ei, aceștia să cadă cu totul din treapta lor.

Nimănui dintre toți mitropoliții să nu-i fie îngăduit ca, murind un episcop de sub scaunul său, să ia sau să-și însușească lucrurile aceluia, sau ale bisericii lui, ci acestea să rămână sub paza clerului bisericii al cărei întâistătător a fost cel adormit, până la înaintarea altui episcop; afară doar dacă n-au mai rămas clerici în biserica aceea, căci atunci mitropolitul va păzi acestea neîmpuținate, dându-le pe toate episcopului ce se va hirotoni.

Înnoind cele legiuite de cei o sută cincizeci de sfinți părinți adunați în această cetate păzită de Dumnezeu și împărătească, și de cei șase sute treizeci adunați în Calcedon, hotărâm ca scaunul Constantinopolului să se bucure de aceleași întâietăți ca și scaunul Romei celei vechi, și să fie mărit în cele bisericești tot atât cât acela, fiind al doilea după acela; iar după el să fie numărat scaunul marii cetăți a alexandrinilor, apoi al Antiohiei, iar după acesta al cetății ierusalimitenilor.

Fiindcă în vremuri felurite s-au făcut năvăliri barbare, și foarte multe cetăți au ajuns astfel sub stăpânirea celor fără de lege, încât întâistătătorul unei asemenea cetăți nu a putut, după hirotonia sa, să ia în stăpânire scaunul său și să fie așezat pe el în starea preoțească, și astfel, după obiceiul întărit, să facă și să lucreze hirotoniile și toate cele ce țin de episcop; noi, păzind cinstea și evlavia cuvenită preoției, și nevoind nicidecum ca vrăjmășia păgânilor să lucreze spre stricăciunea drepturilor bisericești, am hotărât ca celor astfel hirotoniți, care din pricina arătată nu au fost așezați pe scaunele lor, să li se păzească neștirbit dreptul lor, așa încât să poată face în chip canonic hirotonii de felurite clerici, și să folosească autoritatea întâistătătorului potrivit hotarului său propriu, și ca toată cârmuirea purcezând de la ei să fie tare și legiuită. Căci, deși acrivia a fost mărginită de vremea nevoii, hotarul iconomiei nu va fi și el mărginit.

Și noi păzim canonul pus de părinții noștri, care astfel hotărăște: dacă o cetate a fost înnoită prin putere împărătească, sau s-ar înnoi din nou, rânduiala lucrurilor bisericești să urmeze formele civile și publice.

Fiindcă fratele și împreună-slujitorul nostru Ioan, întâistătătorul insulei Ciprului, împreună cu poporul său, s-a strămutat din insula amintită în eparhia Helespontului, din pricina năvălirilor barbare și pentru a fi eliberat din robia păgână și a se supune curat sceptrelor stăpânirii celei preacreștine, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni și prin osteneala prea iubitorului de Hristos și binecredinciosului nostru împărat, socotim cu cuviință ca privilegiile date scaunului bărbatului mai sus pomenit de purtătorii de Dumnezeu părinți adunați mai înainte la Efes să se păzească neschimbate; astfel ca noua Iustinianopolis să aibă dreptul Constantinopolului, iar preaiubitorul de Dumnezeu episcop așezat peste ea să stea în frunte peste toți cei din eparhia Helespontului, și să fie hirotonit de episcopii săi proprii, după vechiul obicei. Căci și purtătorii noștri de Dumnezeu părinți au hotărât ca obiceiurile din fiecare biserică să fie păzite, episcopul cetății Cyzicului fiind supus întâistătătorului numitei Iustinianopolis, după pilda tuturor celorlalți episcopi ce se află sub preaiubitorul de Dumnezeu întâistătător mai sus zis, Ioan, de către care, când va fi nevoie, se va hirotoni și episcopul aceleiași cetăți a Cyzicului.

Fiindcă a se lipi de Dumnezeu, prin depărtarea de tulburările vieții, este cu totul mântuitor, trebuie ca noi să nu primim fără cercetare și înainte de vreme pe cei ce aleg viața singuratică, ci să păzim și în privința lor hotarul predanisit nouă de părinți; astfel încât mărturisirea vieții după Dumnezeu trebuie primită atunci când este statornică și vine din cunoștință și judecată, după ce cuvântul s-a împlinit deplin. Așadar, cel ce va să ia asupra sa jugul monahicesc să nu fie mai tânăr de zece ani, întâistătătorul având la îndemână și cercarea în această privință, dacă socotește mai de folos să crească vremea pentru intrarea și așezarea lui în viața aceasta. Căci, deși marele Vasile, în sfintele sale canoane, rânduiește ca aceea ce se aduce de bunăvoie lui Dumnezeu și îmbrățișează fecioria să fie numărată în ceata fecioarelor la împlinirea anului al șaptesprezecelea, noi, urmând pilda despre văduve și diaconițe, am hotărât în chip potrivit vremea mai sus zisă pentru cei ce aleg viața singuratică. Căci în dumnezeiescul Apostol este scris ca văduva să fie înscrisă în Biserică la șaizeci de ani; iar sfintele canoane au predanisit ca diaconița să se hirotonească la patruzeci de ani, văzând Biserica cum, prin harul dumnezeiesc, se face tot mai puternică și înaintează, și cum statornicia și siguranța credincioșilor în păzirea poruncilor dumnezeiești sporesc; ceea ce și noi, înțelegând foarte bine, am hotărât acum, pecetluind ca un fel de pecete grabnică binecuvântarea harului asupra celui ce va să înceapă nevoințele cele după Dumnezeu, ca prin aceasta să-l ducem înainte spre a nu zăbovi și a nu se trage îndărăt multă vreme, ci mai degrabă să-l îndemnăm spre alegerea și așezarea în cele bune.

Cei ce voiesc, în cetăți sau în sate, să se retragă în chilii de zăvorâre și să ia aminte numai la sine, trebuie mai întâi să intre în mănăstire și să fie deprinși în petrecerea pustnicească, și timp de trei ani să se supună, cu frica lui Dumnezeu, celui ce stă în fruntea mănăstirii, împlinind întru toate, precum se cuvine, ascultarea; și astfel, mărturisind hotărârea lor pentru o asemenea viață și că o îmbrățișează de bunăvoie și din toată inima, să fie cercetați de întâistătătorul locului. Apoi, la fel, să petreacă încă un an în afara chiliei de zăvorâre, ca scopul lor să se arate și mai limpede. Căci atunci vor da încredințare deplină că nu urmăresc o slavă deșartă, ci că, pentru însuși binele cel adevărat, caută această liniște. Iar după împlinirea unei vremi atât de mari, dacă rămân în aceeași hotărâre, să fie închiși, și să nu le mai fie îngăduit, ori de câte ori voiesc, să se depărteze de la o asemenea rămânere; afară doar dacă, spre folosul și buna sporire de obște, sau spre altă nevoie ce i-ar sili spre moarte, ar fi trași spre aceasta, și încă și atunci cu binecuvântarea episcopului locului. Iar pe cei ce, fără pricinile arătate, se apucă să iasă din lăcașurile lor, poruncim ca, mai întâi, împotriva voii lor, să fie închiși din nou în zisa chilie de zăvorâre, iar apoi să fie tămăduiți prin posturi și prin alte asprimi, știind, după cum este scris, că „nimeni care pune mâna pe plug și se uită înapoi nu este vrednic de împărăția cerurilor”.

Cât despre cei numiți pustnici, care, îmbrăcați în negru și cu părul lung pe cap, umblă prin cetăți, amestecându-se între bărbați și femei mireni, și necinstind astfel însăși slujba lor, hotărâm ca, dacă aleg să-și tundă părul și să primească portul celorlalți monahi, să fie așezați într-o mănăstire și înscriși între frați; iar dacă nu aleg aceasta, să fie alungați cu totul din cetăți și să locuiască în pustii, de unde și-au și luat numele lor.

Este îngăduit oricărui creștin să aleagă viața nevoitoare și, lăsând deoparte furtuna cea plină de tulburare a treburilor lumești, să intre într-o mănăstire și să fie tuns după portul monahicesc, chiar dacă ar fi vinovat de orice greșeală. Căci Mântuitorul nostru Dumnezeu a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.” Deci, fiindcă viața monahicească ne înfățișează ca pe o inscripție viața cea întru pocăință, noi încuviințăm pe cel ce se alătură ei cu adevărat, și niciun mijloc nu-l va împiedica de la împlinirea scopului său.

Monahul prins în desfrânare, sau care își ia o femeie spre unirea și viețuirea de căsătorie, va fi supus, după canoane, pedepselor celor ce curvesc.

Fiindcă am aflat că, în unele mănăstiri de femei, cele ce urmează a se învrednici de sfânta schimă sunt mai întâi îmbrăcate, de către cei ce le aduc, în mătăsuri și în veșminte de tot felul, și încă și în podoabe împodobite cu aur și cu piatră scumpă, și, apropiindu-se astfel de altar, sunt dezbrăcate de o atât de mare îmbrăcăminte materialnică, iar îndată se face asupra lor binecuvântarea schimei, și sunt îmbrăcate în veșmântul cel negru; hotărâm ca aceasta să nu se mai facă de acum înainte. Căci nu este cuviincios ca aceea care, prin propria ei hotărâre, a lăsat deja deoparte toată desfătarea vieții, și a îmbrățișat viața cea după Dumnezeu, și a întărit-o cu gânduri neclintite, și astfel a venit la mănăstire, să ajungă din nou, printr-o asemenea podoabă stricăcioasă și trecătoare, la aducerea aminte a celor pe care le uitase deja; și din aceasta să ajungă nehotărâtă și să i se tulbure sufletul, ca de niște valuri ce o inundă și o întorc încoace și încolo, așa încât uneori să nu mai verse nicio lacrimă, nici să arate prin trup umilința inimii sale. Iar dacă totuși, precum e firesc, ar țâșni vreo lacrimă mică, aceasta va fi socotită de cei ce o văd că a ieșit nu atât din pricina simțirii pentru nevoința cea nevoitoare, cât pentru că lasă lumea și cele din lume.

Cele ce aleg viața nevoitoare și se așază într-o mănăstire să nu iasă de fel afară. Iar dacă vreo nevoie de neînlăturat le-ar trage la aceasta, să facă aceasta cu binecuvântarea și cu îngăduința celei ce stă în frunte; și atunci nu singure, de la sine, ci împreună cu unele femei mai bătrâne și dintâi în mănăstire, cu porunca stareței; dar cu totul să nu le fie îngăduit a dormi afară. Iar și bărbații care urmează viața singuratică, la o nevoie ce silește, să iasă și ei cu binecuvântarea celui căruia i s-a încredințat egumenia. Iar cei ce vor călca hotărârea de față, fie bărbați, fie femei, să fie supuși unor pedepse potrivite.

Nici femeie să nu doarmă în mănăstire de bărbați, nici bărbat în cea de femei; căci credincioșii trebuie să fie feriți de orice poticnire și sminteală, și să-și rânduiască viața spre ceea ce este cuviincios și bine primit înaintea Domnului. Iar dacă cineva va face aceasta, fie cleric, fie laic, să se afurisească.

Soția celui ce este ridicat la întâistătătoria episcopiei, fiind mai întâi despărțită de soțul ei prin bună învoială, după hirotonia acestuia întru episcopat să intre într-o mănăstire zidită departe de reședința episcopului, și să se bucure de purtarea de grijă din partea episcopului; iar dacă s-ar arăta vrednică, să fie înălțată și la vrednicia diaconiei.

Înnoind și acest sfânt canon, hotărâm ca mănăstirile odată sfințite după hotărârea episcopului să rămână mănăstiri în veci, și lucrurile ce le aparțin să fie păzite mănăstirii, și să nu mai poată ajunge lăcașuri lumești, nici să fie date cuiva unor bărbați mireni; iar dacă până acum s-a făcut aceasta, hotărâm ca nicidecum să nu rămână în putere. Iar cei ce, de acum înainte, se vor apuca să facă aceasta, să fie supuși pedepselor din canoane.

Nimeni dintre toți, fie laici, fie clerici, să nu joace zaruri de acum înainte; iar dacă s-ar afla cineva făcând aceasta, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească.

Sfântul acesta și ecumenicul sinod oprește cu totul ca cei numiți mimi și teatrele lor, apoi și privirile la vânătorile de fiare, și dansurile de pe scenă să se mai săvârșească. Iar dacă cineva va disprețui canonul de față și se va da pe sine la vreunul dintre aceste lucruri oprite, de va fi cleric, să se caterisească, iar de va fi laic, să se afurisească.

În toate zilele posturilor sfintei Patruzecimi, afară de sâmbătă și de duminică și de sfânta zi a Bunei Vestiri, să se săvârșească sfânta Liturghie a celor mai înainte sfințite.

Fiindcă rudenia după duh este mai mare decât unirea trupurilor, iar noi am aflat că în unele locuri unii, primind copii din sfântul și mântuitorul botez, și după aceasta încheie cu mamele lor rămase văduve o conviețuire de nuntă, hotărâm ca de acum înainte nimic de acest fel să nu se mai facă. Iar dacă unii, după canonul de față, vor fi prinși făcând aceasta, aceștia să se depărteze mai întâi de această conviețuire nelegiuită, iar apoi să fie supuși și pedepselor celor ce curvesc.

Dumnezeiasca Scriptură învățându-ne astfel de lămurit: „Să nu te apropii de nimeni din rudele trupului tău, ca să-i descoperi goliciunea”, de-Dumnezeu-purtătorul Vasile a numărat în canoanele sale unele dintre căsătoriile oprite, trecând cu tăcerea pe cele mai multe, și în amândouă chipurile lucrând spre folosul nostru. Căci, lepădând mulțimea numirilor rușinoase, ca să nu-și spurce cuvântul cu asemenea vorbe, a cuprins necurățiile în numiri obștești; prin care ne-a arătat cuprinzător căsătoriile nelegiuite. Iar fiindcă, prin această tăcere și prin nedeslușirea opririi căsătoriilor nelegiuite, firea s-a tulburat pe sine însăși, am socotit cu cale să arătăm mai pe față cele privitoare la aceasta, hotărând ca de acum înainte cel ce se unește în însoțire de nuntă cu verișoara sa primară, sau tată și fiu cu mamă și fiică, sau tată și fiu cu două fecioare surori, sau mamă și fiică cu doi frați, sau doi frați cu două surori, să cadă sub canonul celor șapte ani, depărtându-se ei în chip vădit de conviețuirea cea nelegiuită.

Fiindcă am aflat că cei din cetatea romanilor postesc, în sfintele posturi ale Patruzecimii, în sâmbetele acesteia, împotriva rânduielii bisericești predanisite, a socotit cu cale sfântul sinod ca și în Biserica romanilor să se țină neclintit canonul care zice: „Dacă vreun cleric se va afla postind în sfânta duminică sau sâmbăta, afară de aceea una și singură, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească”.

Tot așa am aflat că și în țara armenilor, și în alte locuri, unii mănâncă în sâmbetele și în duminicile sfintei Patruzecimi ouă și brânză. S-a socotit deci cu cale și aceasta, ca Biserica lui Dumnezeu din toată lumea, urmând unei singure rânduieli, să săvârșească postul, și să se ferească, precum de orice jertfă de dobitoc, așa și de ou și de brânză, care sunt rod și odraslă a celor de care ne ferim. Iar de nu vor păzi aceasta, de vor fi clerici, să se caterisească; iar de vor fi mireni, să se afurisească.

Că nu se cuvine a se aduce pe sfintele altare miere și lapte.

Nimeni dintre cei rânduiți în ceata mirenilor să nu-și dea sieși dumnezeieștile Taine, de față fiind episcop, sau preot, sau diacon. Iar cel ce va cuteza un lucru ca acesta, ca unul ce lucrează împotriva celor rânduite, să se afurisească pentru o săptămână, învățându-se prin aceasta să nu cugete mai mult decât se cuvine a cugeta.

Nicidecum să nu se săvârșească botezul într-o casă de rugăciune aflată înăuntrul unei case; ci cei ce urmează să se învrednicească de curata luminare să vină la bisericile sobornicești, și acolo să se bucure de acest dar. Iar de se va afla cineva nepăzind cele hotărâte de noi, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească.

Fiindcă Apostolul strigă că cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El, vădit este că și cel ce se face familiar potrivnicului se face una cu el prin unirea cu dânsul. Deci pe cei ce se prefac a fi îndrăciți și, prin răutatea năravurilor, își iau în chip mincinos înfățișarea acelora, s-a socotit cu cale să fie pedepsiți în tot chipul, și să fie supuși unor asprimi și osteneli ca acelea cărora s-ar cuveni să fie supuși cei cu adevărat îndrăciți, spre izbăvirea de lucrarea diavolului.

Cei ce se dau pe sine ghicitorilor, sau așa-numiților „sutași”, sau unora ca aceștia, ca să afle de la ei ceea ce voiesc să li se descopere, după cele hotărâte mai înainte despre ei de către Sfinții Părinți, să cadă sub canonul celor șase ani. Aceleiași pedepse trebuie să fie supuși și cei ce poartă după ei urși sau alte asemenea animale, spre joacă și spre paguba celor mai simpli, precum și cei ce vestesc norocul, și soarta, și spița neamului, și o mulțime de vorbe ca acestea, grăind după flecărelile rătăcirii, precum și așa-numiții „izgonitori de nori”, și vrăjitorii, și făcătorii de amulete, și ghicitorii. Iar pe cei ce stăruie în acestea și nu se întorc și nu fug de aceste pierzătoare și păgânești obiceiuri, hotărâm să fie lepădați cu totul din Biserică, precum poruncesc și sfintele canoane. Căci ce însoțire are lumina cu întunericul? precum zice Apostolul; sau ce învoire are templul lui Dumnezeu cu idolii? sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? și ce înțelegere are Hristos cu Veliar?

Voim ca așa-numitele Kalende, și cele numite Vota, și cele numite Brumalii, și sărbătoarea ce se face în cea dintâi zi a lunii lui Martie, să fie cu totul înlăturate din viețuirea credincioșilor. Iar de asemenea și jocurile de obște ale femeilor, ca fiind necuviincioase și putând aduce multă stricăciune și pagubă, și încă și jocurile și tainele care se fac, fie de bărbați, fie de femei, în numele zeilor mincinos numiți așa de elini, după un obicei vechi și străin de viața creștinilor, le lepădăm, hotărând ca niciun bărbat să nu se îmbrace cu haină femeiască, nici femeia cu cea potrivită bărbaților. Nici să nu-și pună măști de comedie, sau satirice, sau de tragedie; nici să nu strige numele scârbosului Dionis, când calcă strugurii în teascuri; nici, turnând vinul în vase, să stârnească râs, lucrând, din neștiință sau din deșertăciune, cele ale rătăcirii diavolești. Deci pe cei ce, de acum înainte, se vor apuca să facă ceva din cele mai sus zise, cunoscând acestea, pe aceștia, de vor fi clerici, poruncim să se caterisească; iar de vor fi mireni, să se afurisească.

Mucenicile mincinos alcătuite de vrăjmașii adevărului, ca să necinstească pe mucenicii lui Hristos și să ducă pe cei ce le aud la necredință, poruncim să nu se facă cunoscute în biserici, ci să fie date focului. Iar pe cei ce le primesc, sau iau aminte la ele ca la niște adevărate, îi dăm anatemei.

Că nu se cuvine ca mireanul să țină cuvânt în public sau să învețe, agonisindu-și prin aceasta o vrednicie de învățător, ci să se plece rânduielii predanisite de Domnul, și să-și deschidă urechea către cei ce au primit harul cuvântului învățăturii, și să învețe de la ei cele dumnezeiești. Căci în una Biserică Dumnezeu a făcut mădulare deosebite, după cuvântul Apostolului; pe care tălmăcind-o Grigorie Teologul, arată lămurit rânduiala din acestea, zicând: „Această rânduială să o cinstim, fraților, pe aceasta să o păzim. Unul să fie auz, altul limbă, altul mână, altul altceva; unul să învețe, altul să se învețe”; și, puțin mai jos: „Cel ce se învață, cu ascultare; cel ce dăruiește, cu voie bună; cel ce slujește, cu osârdie, să nu fim toți limbă, lucrul cel mai grabnic; să nu fim toți apostoli; să nu fim toți proroci; să nu tălmăcim toți”; și, mai departe: „Pentru ce te faci pe tine păstor, fiind oaie? Pentru ce te faci cap, fiind picior? Pentru ce te apuci să fii căpetenie de oaste, fiind rânduit între ostași?”; și în alt loc: „Înțelepciunea poruncește: Nu fi grabnic în cuvinte; nu te întinde alături de cel bogat, fiind sărac, nici nu căuta să fii mai înțelept decât înțelepții”. Iar de se va afla cineva călcând canonul de față, să se afurisească pentru patruzeci de zile.

Focurile pe care unii le aprind la lunile noi înaintea prăvăliilor sau caselor lor, peste care unii se încumetă și să sară după un obicei vechi, poruncim ca de acum să fie desființate. Deci oricine va face un lucru ca acesta, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească. Căci este scris în cartea a patra a Regilor: „Și a zidit Manase altar la toată oștirea cerului, în cele două curți ale casei Domnului, și a trecut pe copiii săi prin foc, și ghicea după semne, și după zborul păsărilor, și a făcut vrăjitori chemători de morți, și a înmulțit pe vrăjitori, și a înmulțit a face rău înaintea Domnului, ca să-L mânie” [4 Regi 21:5-6].

De la sfânta zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la duminica nouă, toată săptămâna se cuvine ca credincioșii să petreacă neabătut în sfintele biserici cu psalmi, și cu imnuri, și cu cântări duhovnicești, veselindu-se întru Hristos, și prăznuind, și luând aminte la citirea dumnezeieștilor Scripturi, și desfătându-se de sfintele Taine. Căci așa vom fi și împreună-înviați, și împreună-înălțați cu Hristos. Deci nicidecum să nu se facă în zilele arătate curse de cai sau altă priveliște de obște.

Dumnezeiasca Scriptură ne-a poruncit să ne ferim de sânge, și de sugrumat, și de curvie. Deci pe cei ce, pentru pântecele lor lacom, gătesc prin vreun meșteșug de mâncare sângele oricărui dobitoc, și așa îl mănâncă, îi certăm cu cuviință. Deci de se va apuca cineva, de acum înainte, să mănânce sângele unui dobitoc în orice chip, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească.

Despre aceea că nu este îngăduit nimănui dintre toți să strice sau să taie în bucăți cărțile Vechiului și Noului Testament, precum și ale sfinților și aleșilor noștri propovăduitori și învățători, sau să le dea neguțătorilor de cărți, sau așa-numiților mirisipari, sau oricui altcuiva spre nimicire; afară numai dacă vreuna a ajuns cu totul netrebnică, fie de molii, fie de apă, fie în alt chip. Iar cel ce se va afla, de acum înainte, făcând un lucru ca acesta, să se afurisească pe un an. Tot așa și cel ce cumpără asemenea cărți: de nu le ține nici el spre folosul său, nici nu le dă altuia spre binefacere și spre a le împărtăși, ci se apucă să le strice, să se afurisească.

Să nu fie îngăduit nimănui dintre cei ce se numără în ceata mirenilor să intre înăuntrul sfântului altar; fără ca prin aceasta să fie oprită nicidecum puterea și stăpânirea împărătească, atunci când ar voi să aducă daruri Ziditorului, după o foarte veche predanie.

Să nu fie îngăduit femeilor a grăi în timpul dumnezeieștii Liturghii, ci, după cuvântul lui Pavel Apostolul, să tacă; căci nu le este îngăduit lor a grăi, ci a se supune, precum și legea zice; iar de vor să învețe ceva, să întrebe acasă pe bărbații lor.

Cei ce se învață legile cetății nu trebuie să se folosească de obiceiurile elinești, nici să fie duși la teatre, nici să facă așa-numitele „kylistrai”, nici să-și pună haine potrivnice folosinței obștești. Nici la vremea când încep învățăturile, nici când ajung la sfârșitul lor, nici, ca să spunem în general, în tot cursul unei asemenea învățături, iar de va cuteza cineva, de acum înainte, să facă aceasta, să se afurisească.

Să nu fie îngăduit bărbatului ortodox a se uni cu femeie eretică, nici femeii ortodoxe a se însoți cu bărbat eretic; ci, chiar de s-ar arăta că un asemenea lucru se face de cineva, căsătoria să fie socotită fără temei, iar conviețuirea nelegiuită să fie desfăcută; căci nu se cuvine a amesteca cele ce nu se pot amesteca, nici a împreuna lupul cu oaia, și partea păcătoșilor cu partea lui Hristos; iar de va călca cineva cele hotărâte de noi, să se afurisească. Iar dacă unii, aflându-se încă în necredință și nefiind încă înscriși în turma ortodocșilor, s-au unit unul cu altul prin căsătorie legiuită, iar apoi unul dintre ei, alegând cele bune, a alergat la lumina adevărului, iar celălalt a rămas ținut de legătura rătăcirii; nevoind să privească spre razele cele dumnezeiești (iar cea necredincioasă voiește să locuiască împreună cu bărbatul credincios, sau dimpotrivă, cel necredincios cu femeia credincioasă), să nu se despartă, după dumnezeiescul Apostol; căci s-a sfințit bărbatul necredincios prin femeie, și s-a sfințit femeia necredincioasă prin bărbat.

Fiindcă de-viață-făcătoarea Cruce ne-a arătat nouă mântuirea, trebuie să punem toată sârguința ca să dăm cinstea cuvenită celei prin care ne-am mântuit de căderea cea veche. Deci, dându-i închinare și cu mintea, și cu cuvântul, și cu simțirea, poruncim ca chipurile crucii care se fac de unii pe pardoseală să fie cu totul șterse, ca nu cumva trofeul biruinței noastre să fie batjocorit prin călcarea celor ce umblă. Deci pe cei ce, de acum înainte, fac chipul crucii pe pardoseală, hotărâm să se afurisească.

Că nu se cuvine a face în casele Domnului, sau în biserici, așa-numitele agape, și a mânca înăuntrul casei, și a așterne paturi de masă. Iar cei ce cutează să facă aceasta, sau să înceteze, sau să se afurisească.

Pe cei ce vin să cânte în biserici voim să nu se folosească de strigăte fără de rânduială, silind firea spre țipăt, nici să adauge ceva din cele ce nu se potrivesc și nu se cuvin Bisericii; ci, cu multă luare-aminte și cu umilință, să aducă psalmodiile lui Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse. Căci cuvântul cel sfânt a învățat că fiii lui Israel vor fi cucernici.

Că nu se cuvine, păzind cinstea cuvenită Bisericii, a face înăuntrul sfintelor incinte cârciumă, sau a pune înainte feluri de bucate, sau a face alte vânzări. Căci Mântuitorul și Dumnezeul nostru, învățându-ne prin viețuirea Sa în trup, a poruncit să nu facem casa Tatălui Său casă de negustorie; El, Care a vărsat și banii schimbătorilor de bani, și a alungat pe cei ce pângăreau templul. Deci de se va afla cineva vinovat de greșeala arătată, să se afurisească.

Că nu se cuvine ca cei din cinul preoțesc, sau clericii, sau asceții, să se scalde la baie împreună cu femeile; nici vreun creștin mirean; căci aceasta este cea dintâi pricină de osândă la neamuri. Iar de se va afla cineva în aceasta, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească.

Că se cuvine ca cei ce se luminează să învețe bine credința, și în ziua a cincea a săptămânii să o spună episcopului sau preoților.

Mărturisind că dumnezeiasca naștere din Fecioară a fost fără durerile nașterii, ca una ce s-a zămislit și fără de sămânță, și propovăduind aceasta la toată turma, supunem îndreptării pe cei ce, din neștiință, fac ceva din cele ce nu se cuvin. Deci, fiindcă unii, după ziua sfintei nașteri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, se arată fierbând făină de grâu curată și împărtășind-o unii altora, sub cuvânt, chipurile, de cinstire a nașterii preacuratei Fecioare Maicii, hotărâm ca nimic de acest fel să nu se facă de către credincioși. Căci aceasta nu este cinste pentru Fecioara, care mai presus de minte și de cuvânt a născut în trup pe Cuvântul cel neîncăput, a hotărî și a închipui cele privitoare la nașterea ei cea negrăită prin lucruri obștești și asemenea nouă. Deci de se va afla cineva, de acum înainte, făcând un lucru ca acesta, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească.

De nu va avea vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau vreunul din cei rânduiți în cler, sau vreun mirean, vreo nevoie mai grea sau vreo pricină anevoioasă, încât să lipsească multă vreme de la biserica sa, ci, petrecând în cetate, nu s-ar aduna trei zile de duminică în trei săptămâni, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să fie depărtat de la împărtășanie.

Fiindcă am aflat că în unele țări se rostește, ca adaos, în imnul Trisaghionului, după „Sfinte fără de moarte”, cuvintele: „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi”, și aceasta a fost izgonită din acest imn de sfinții Părinți de demult, ca fiind străină de dreapta credință, împreună cu ereticul cel fărădelege care a născocit acest cuvânt; și noi, întărind cele rânduite mai înainte cu bună-credință de sfinții noștri Părinți, dăm anatemei pe cei ce, și după hotărârea de față, primesc încă acest cuvânt în biserici, sau îl adaugă în orice alt chip la imnul Trisaghionului. Iar de va fi călcătorul celor hotărâte din cinul preoțesc, poruncim ca acesta să fie dezbrăcat de vrednicia preoțească; iar de va fi mirean sau monah, să se afurisească.

În unele picturi ale sfintelor icoane se zugrăvește un miel, arătat de degetul Înaintemergătorului, care a fost luat ca chip al harului, arătând mai dinainte, prin lege, pe adevăratul Miel, Hristos Dumnezeul nostru. Deci, îmbrățișând chipurile cele vechi și umbrele, ca pe niște simboluri și preînchipuiri ale adevărului, predanisite Bisericii, cinstim mai mult harul și adevărul, primindu-l pe acesta ca plinire a legii. Deci, pentru ca desăvârșirea să fie închipuită și în lucrările de culoare înaintea ochilor tuturor, hotărâm ca, de acum înainte, în locul mielului celui vechi, să se înalțe și în icoane, după chip omenesc, chipul Mielului Celui ce ridică păcatul lumii, Hristos Dumnezeul nostru; ca, prin acesta, să înțelegem înălțimea smereniei lui Dumnezeu Cuvântul, și să fim călăuziți spre pomenirea vieții Lui celei în trup, a patimii Lui și a morții Lui celei mântuitoare, și a răscumpărării lumii ce s-a făcut prin aceasta.

Nimeni să nu dea Euharistia trupurilor celor morți. Căci este scris: „Luați, mâncați”; iar trupurile celor morți nu pot nici să ia, nici să mănânce.

Urmând așezămintelor canonice ale Sfinților Părinți, hotărâm și cu privire la prunci: ori de câte ori nu se vor afla martori vrednici de crezare, care să spună fără îndoială că aceștia au fost botezați, și nici ei înșiși, din pricina vârstei, nu sunt în stare să răspundă cu privire la taina ce li s-a predanisit, aceștia trebuie să fie botezați fără nicio poticnire, ca nu cumva o asemenea îndoială să-i lipsească de o astfel de curățire prin sfințire.

Că orice cuvânt se întărește pe mărturia a doi sau trei martori, am primit din Scriptură. Deci hotărâm ca robii eliberați de stăpânii lor să se bucure de o asemenea cinste numai în fața a trei martori, care, fiind de față, vor da tărie eliberării, și prin ei înșiși vor da crezare celor petrecute.

Pe cei ce adună și hrănesc desfrânate spre căderea sufletelor, de vor fi clerici, hotărâm să se afurisească și să se caterisească; iar de vor fi mireni, să se afurisească.

Femeia care și-a lăsat bărbatul este preacurvă, dacă a mers la altul, după cum foarte bine a cules aceasta sfântul și dumnezeiescul Vasile din prorocia lui Ieremia: că: „De se va face femeia altui bărbat, nu se va mai întoarce la bărbatul ei, ci, spurcându-se, se va spurca” [Ieremia 3:1]. Și iarăși: „Cel ce ține pe cea preacurvă este fără de minte și necredincios”. Deci de se va arăta că s-a depărtat de bărbat fără temei, el este vrednic de iertare, iar ea de pedepse. Iar iertarea i se va da acestuia spre a se împărtăși cu Biserica. Iar cel ce își lasă femeia unită cu el în chip legiuit și ia pe alta, după hotărârea Domnului, este supus judecății preacurviei. Iar de către Sfinții noștri Părinți s-a rânduit ca unii ca aceștia să plângă un an, să asculte doi ani, să cadă la pământ trei ani, și în anul al șaptelea să stea împreună cu credincioșii, și așa să se învrednicească de Sfânta Împărtășanie, de se vor pocăi cu lacrimi.

Nimeni să nu aducă înăuntrul sfântului locaș niciun fel de dobitoc; afară numai dacă vreun călător, ajuns la o nevoie foarte mare și neavând colibă și adăpost, va poposi într-un asemenea locaș. Căci, de nu va fi adus dobitocul înăuntru, acesta se va pierde uneori; iar el, prin pierderea dobitocului de povară și, prin aceasta, neavând putință de a-și continua drumul, va fi dat pericolului morții; căci suntem învățați că sâmbăta a fost făcută pentru om; încât în toate trebuie socotită mai de preț mântuirea și paza de vătămare a omului. Iar de se va afla cineva aducând, fără nevoie, precum s-a zis, dobitoc în locaș sfânt, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească.

Petrecând zilele Patimii celei mântuitoare în post, și în rugăciune, și în umilința inimii, se cuvine ca credincioșii să dezlege postul pe la miezul nopții spre marea sâmbătă, de vreme ce dumnezeieștii Evangheliști Matei și Luca arată târzietatea nopții, unul prin cuvântul „Târziu, după sâmbătă” [Matei 28:1], iar celălalt prin cuvântul „Foarte de dimineață” [Luca 24:1].

Am primit în chip canonic de la purtătorii-de-Dumnezeu Părinții noștri să nu îngenunchem duminica, cinstind Învierea lui Hristos. Deci, ca să nu fim în neștiință cu privire la înțelesul lămurit al acestei păziri, o facem cunoscută credincioșilor, că, după intrarea de seară a celor din cinul preoțesc la altar în sâmbătă, după obiceiul stăpânitor, nimeni să nu îngenuncheze până în seara următoare, a duminicii; în care, după intrarea de la vecernie, plecându-ne iarăși genunchii, așa aducem rugăciunile Domnului. Căci, socotind noaptea de după sâmbătă drept înainte-mergătoare a Învierii Mântuitorului nostru, de atunci începem în chip duhovnicesc imnele, sfârșind sărbătoarea din întuneric în lumină, ca astfel, o noapte și o zi întreagă, să prăznuim Învierea.

Pe femeile care dau doctorii de lepădare a pruncilor, și pe cele ce iau otrăvuri ucigătoare de prunci, le supunem pedepsei ucigașului de om.

Cu privire la cei ce răpesc femei sub numele de căsătorie, sau lucrează împreună, sau ajută pe cei ce răpesc, a hotărât sfântul sinod, de vor fi clerici, să cadă din treapta lor; iar de vor fi mireni, să fie dați anatemei.

Femeia care, plecând bărbatul ei și fiind acesta dispărut, mai înainte de a se încredința de moartea lui, viețuiește cu altul, preacurvește. Tot așa și femeile de ostași, care s-au măritat pe când bărbații lor erau dispăruți, sunt supuse aceleiași judecăți; ca și cele care, din pricina plecării bărbatului în altă parte, nu i-au așteptat întoarcerea. Totuși, în acest caz, lucrul are oarecare iertare, fiindcă bănuiala se îndreaptă mai mult spre moarte. Iar femeia care, din neștiință, s-a măritat cu bărbatul lăsat vremelnic de soția sa, și apoi a fost părăsită, pentru că cea dintâi s-a întors la el, a curvit, dar din neștiință; deci nu va fi oprită de la căsătorie; dar mai bine este de va rămâne așa. Iar de se va întoarce, după multă vreme, ostașul a cărui femeie, din pricina îndelungatei lui lipse, s-a unit cu alt bărbat, acesta, de voiește, să-și ia iarăși înapoi femeia sa, dându-se iertare atât ei pentru neștiință, cât și bărbatului care a luat-o la sine printr-o a doua căsătorie.

Pe cei ce jură jurăminte păgânești, canonul îi supune la pedepse; iar noi hotărâm pentru ei afurisirea.

Pe cei ce se alătură dreptei credințe și părții celor ce se mântuiesc, venind dintre eretici, îi primim după rânduiala și obiceiul arătate mai jos. Pe arieni, deci, și pe macedonieni, și pe novațieni, care se numesc pe sine catari și aristeri, și pe cvartodecimani, adică tetradiți, și pe apolinariști, îi primim dând libele, și anatematizând orice erezie care nu cugetă precum cugetă sfânta, sobornicească și apostolească Biserică a lui Dumnezeu, și pecetluindu-se, adică ungându-se mai întâi cu sfântul mir, pe frunte, și pe ochi, și pe nări, și pe gură, și pe urechi; și, pecetluindu-i, zicem: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Iar despre cei ce au fost pavlianiști, și apoi au alergat la Biserica sobornicească, s-a dat hotărâre ca aceștia să fie neapărat rebotezați. Iar pe eunomieni, care se botează cu o singură afundare, și pe montaniști, numiți aici frigieni, și pe sabelieni, care propovăduiesc că Fiul este și Tată, și fac alte fapte grele, și toate celelalte eresuri, fiindcă mulți dintre aceștia sunt aici, mai ales cei ce vin din țara galatenilor, pe toți cei dintre aceștia care voiesc să se alăture dreptei credințe îi primim ca pe niște păgâni; și în ziua dintâi îi facem creștini, iar în a doua, catehumeni, apoi în a treia îi exorcizăm, suflând de trei ori peste fața și peste urechile lor, și așa îi catehizăm, și îi facem să petreacă vreme îndelungată în biserică, și să asculte Scripturile, și atunci îi botezăm. Iar pe maniheeni, și pe valentinieni, și pe marcioniți, și pe cei ce vin din eresuri asemenea acestora, primindu-i ca pe niște păgâni, îi rebotezăm; iar pe nestorieni, și pe eutihianiști, și pe severieni, și pe cei din eresuri asemenea acestora, trebuie să-i punem să dea libele și să anatematizeze eresul lor, și pe Nestorie, și pe Eutihie, și pe Dioscor, și pe Sever, și pe ceilalți căpetenii ai unor asemenea eresuri, și pe cei ce cugetă ca dânșii, și toate eresurile pomenite mai sus; și așa să se împărtășească din sfânta Împărtășanie.

Cei ce s-au îmbrăcat cu Hristos prin botez, au făgăduit să urmeze vieții Lui celei în trup. Deci pe cei ce, spre paguba celor ce-i privesc, își rânduiesc și-și meșteșugesc părul capului cu împletituri iscodite, punând astfel momeală sufletelor nestatornice, îi tămăduim, în chip părintesc, cu pedeapsa cuvenită, învățându-i și deprinzându-i să viețuiască cu înțelepciune, ca, lăsând înșelăciunea și deșertăciunea ce vin din materie, să-și îndrepte necontenit mintea spre viața cea nepieritoare și fericită, și să aibă, întru frică, o petrecere curată, și să se apropie de Dumnezeu, pe cât este cu putință, prin curăția vieții, și să-și împodobească mai degrabă omul cel dinăuntru decât pe cel din afară, cu virtuți și cu năravuri bune și fără de prihană; așa încât să nu poarte în ei nicio rămășiță a stricăciunii potrivnicului. Iar de va vieți cineva împotriva canonului de față, să se afurisească.

Pe cei ce fie viețuiesc cu soția, fie, în alt chip, fără nicio deosebire, pângăresc locurile sfinte, și se poartă cu dispreț față de ele, și tot așa rămân în ele, poruncim să fie izgoniți chiar și din pridvoarele catehumenilor din bisericile cele cinstite. Iar de nu va păzi cineva aceasta, de va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi mirean, să se afurisească.

Cel ce ia în însoțire de nuntă o femeie logodită cu altul, fiind încă viu cel ce a logodit-o, să fie supus învinuirii de preacurvie.

Am aflat că și aceasta se face în țara armenilor: că unii, fierbând bucăți de carne înăuntrul sfintelor altare, le aduc, dând preoților părți alese, în chip iudaic. Deci, păzind curăția Bisericii neîntinată, hotărâm ca niciunuia dintre preoți să nu-i fie îngăduit a primi de la cei ce le aduc bucăți de carne puse deoparte, ci să se mulțumească cu ceea ce va voi să dea cel ce le aduce, o asemenea aducere făcându-se în afara bisericii. Iar de nu va face cineva astfel, să se afurisească.

„Ochii tăi să privească drept” și „Cu toată paza păzește-ți inima”, poruncește Înțelepciunea; căci simțurile trupului strecoară lesne în suflet cele ale lor. Deci picturile care fermecă vederea, fie așezate pe table, fie în alt chip, și care strică mintea și o mișcă spre aprinderile plăcerilor rușinoase, poruncim ca de acum înainte să nu mai fie zugrăvite în niciun chip; iar de se va apuca cineva să facă aceasta, să se afurisească.

Trup al lui Hristos și templu numește, cu glas puternic, dumnezeiescul Apostol pe omul zidit după chipul lui Dumnezeu. Deci, cel ce, prin patima cea mântuitoare, a dobândit vrednicia cerească, stând mai presus de toată zidirea cea simțită, mâncând și bând pe Hristos, se preface pururea spre viața cea veșnică, sfințindu-se cu sufletul și cu trupul prin împărtășirea harului dumnezeiesc; încât, de va voi cineva să se împărtășească din preacuratul Trup la vremea adunării, și să se facă una cu El prin împărtășire, să-și facă mâinile în chipul crucii, și așa să se apropie și să primească împărtășirea harului. Căci pe cei ce fac oarecare vase de aur sau de altă materie, în locul mâinii, spre primirea darului dumnezeiesc, și prin ele se învrednicesc de preacurata Împărtășanie, nicidecum nu-i primim, ca pe unii ce pun mai presus decât chipul lui Dumnezeu materia cea neînsuflețită și supusă mâinii. Iar de se va afla cineva dând preacurata Împărtășanie celor ce aduc asemenea vase, să se afurisească și acela, și cel ce le aduce.

Se cuvine ca cei ce au primit de la Dumnezeu putere să lege și să dezlege să ia aminte la felul păcatului și la pregătirea celui ce a păcătuit spre îndreptare, și așa să aducă bolii un leac potrivit, ca nu cumva, folosindu-se de lipsă de măsură în amândouă privințele, să greșească față de mântuirea celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci felurită și cu multe chipuri, și odrăslește multe mlădițe de vătămare, din care răul se întinde pe departe și înaintează, până ce este oprit prin puterea celui ce vindecă. De aceea, cel ce arată știința tămăduirii întru Duhul trebuie mai întâi să cerceteze starea celui ce a păcătuit, și să vadă dacă acesta se apleacă spre sănătate, sau, dimpotrivă, prin năravurile sale își cheamă asupra sa boala, și cum poartă el grijă între timp de purtarea sa, și dacă nu cumva se împotrivește doctorului, și mărește rana sufletului prin felul cum primește leacurile puse peste ea, și așa să măsoare mila după vrednicie. Căci toată grija lui Dumnezeu și a celui căruia i s-a încredințat cârmuirea păstorească este să întoarcă înapoi oaia cea rătăcită, și să vindece pe cea rănită de șarpe, și nici să nu o împingă în prăpăstiile deznădejdii, nici să-i slăbească frâul spre destrăbălarea și disprețuirea vieții; ci, în orice chip, fie prin leacuri mai aspre și mai usturătoare, fie prin cele mai blânde și mai line, să stea împotriva patimii, și să se ostenească spre închegarea rănii, cercetând roadele pocăinței, și chivernisind cu înțelepciune pe omul chemat spre strălucita îmbrăcăminte de sus. Deci se cuvine să cunoaștem amândouă: și cele ale acrivei, și cele ale obișnuinței; iar în privința celor ce nu primesc cea mai înaltă asprime, să urmăm rânduiala predanisită, precum ne învață sfântul Vasile.