Viață duhovnicească și practici
14 subiecte
EsențialViață duhovnicească și practiciRugăciunea lui Iisus„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Rugăciunea centrală a tradiției isihaste, rostită iar și iar, până când ajunge să se rostească singură, numărată pe metanier. Se folosesc și forme mai scurte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” Părinții descriu și o metodă trupească, cuvintele unite cu respirația și mintea coborâtă în inimă, și nu o descriu niciodată fără să avertizeze că nu trebuie încercată de unul singur. Începută fără un părinte duhovnicesc, ea duce la înșelare, amăgirea de sine luată drept har. Cuvintele în sine nu cer nicio binecuvântare și nicio tehnică.EsențialViață duhovnicească și practiciIsihasmulTradiția liniștii, a isihiei, în care monahul își păzește mintea de orice gând, o coboară în inimă și se roagă acolo neîncetat, mai ales cu Rugăciunea lui Iisus. Rădăcinile ei sunt în pustie și la Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, care a scris că isihastul se străduiește să închidă ceea ce este netrupesc în casa trupului. Scriitori bizantini târzii, între care Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul, au învățat și o disciplină trupească care să o însoțească: șederea pe un scaun jos, capul plecat, respirația încetinită odată cu cuvintele rugăciunii. O numeau un ajutor, niciodată lucrul însuși. Când Varlaam din Calabria i-a batjocorit pe monahi, numindu-i oameni cu sufletul în buric, și a negat că lumina pe care o vedeau ar putea fi a lui Dumnezeu Însuși, Sfântul Grigorie Palama i-a răspuns în Triade, iar sinoadele de la Constantinopol dintre 1341 și 1351 i-au dat dreptate: lumina taborică este slava necreată a lui Dumnezeu, iar cei care s-au curățit o pot vedea. Tradiția a trecut spre nord odată cu ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul și a reînviat în secolul al XVIII-lea prin Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (Velicicovschi) și, după el, prin Optina.EsențialViață duhovnicească și practiciPocăința (metanoia)Metanoia înseamnă schimbarea minții, iar schimbarea este o întoarcere a întregului om, nu un sentiment de părere de rău. Este primul cuvânt al propovăduirii Înaintemergătorului și al celei a lui Hristos, iar Părinții o privesc nu ca pe un act unic, ci ca pe starea obișnuită a vieții creștine: Sfântul Isaac Sirul spune că ea se cuvine tuturor în fiecare ceas. Ortodoxia învață că niciun păcat nu îi este mai presus cât timp există suflare și că deznădejdea de iertare este un lucru mai grav decât păcatul pentru care omul deznădăjduiește. Pocăința este vindecătoare, nu penală: Taina Spovedaniei vindecă, iar canoanele date de duhovnic sunt leac, nu pedeapsă.ImportantViață duhovnicească și practiciÎnșelarea (prelest)Înșelarea, plani în greacă și prelest în rusă, este starea unui suflet care și-a luat propria închipuire, sau sugestia unui demon, drept harul lui Dumnezeu. Părinții o socotesc primejdia caracteristică a vieții duhovnicești și o consideră mai primejdioasă decât păcatul vădit, pentru că cei înșelați se cred în sporire. Semnele ei sunt gustul pentru vedenii, încredințarea în propria sporire, disprețul față de ceilalți și refuzul de a fi îndreptat. Leacurile ei sunt aceleași peste tot în tradiție: ascultarea de un părinte duhovnicesc, refuzul de a primi orice vedenie sau simțire, oricare ar fi ea, și osândirea de sine. De aceea metoda trupească a Rugăciunii lui Iisus nu se predă niciodată singură și de aceea începătorului i se spune să fie atent la cuvinte și la nimic altceva.ImportantViață duhovnicească și practiciMintea (nous) și inimaMintea (nous) este ochiul sufletului, puterea prin care omul Îl cunoaște pe Dumnezeu nemijlocit, și nu este același lucru cu rațiunea. Scrisul ascetic ortodox o descrie întunecată de patimi și împrăștiată printre lucruri, așa încât lucrarea vieții duhovnicești este de a o aduna și a o coborî în inimă, care în această tradiție înseamnă centrul întregii persoane, nu sediul emoțiilor. Mintea în inimă, atentă și neîmprăștiată, este ceea ce Părinții numesc rugăciunea inimii. Deosebirea contează, pentru că ea desparte contemplația ortodoxă de gândirea încordată despre Dumnezeu.ImportantViață duhovnicească și practiciPaternitatea duhovnicească (Gheronda/Stareț)Călăuzirea unui suflet de către un bătrân duhovnicesc, gheron în greacă și stareț în rusă, lucru vechi cât pustia, unde un monah tânăr venea la un avvă și îi spunea: spune-mi un cuvânt. Ucenicul își descoperă gândurile, chiar și pe cele de care îi este rușine, și ascultă; starețul se roagă pentru el și îi dă cuvântul de care are nevoie, nu pe cel pe care și-l dorește. Pe stareț nu îl face o funcție, ci un dar, dreapta socoteală, iar unora li s-a dat mai mult: Sfântul Cuvios Serafim de Sarov și Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul au rămas în amintire pentru că răspundeau la întrebări înainte să le fie puse. Starețul nu trebuie să fie neapărat preot, căci mulți au fost simpli monahi, deși dezlegarea în Taina Spovedaniei îi aparține preotului. Tradiția a revenit în Rusia prin ucenicii Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț (Velicicovschi) și a atins culmea la Optina, unde Sfântul Cuvios Ambrozie primea vizitatori din toată Rusia și unde Dostoievski a găsit mult din starețul său Zosima.ImportantViață duhovnicească și practiciPostulCreștinii ortodocși postesc cam jumătate din zilele anului: în fiecare miercuri și vineri, pentru vânzarea și Răstignirea Domnului, și în patru perioade, Postul Mare împreună cu Săptămâna Mare, Postul Nașterii Domnului, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domnului, la care se adaugă câteva zile răzlețe, precum Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul și Înălțarea Sfintei Cruci. Tipicul rânduiește postul pe trepte: mai întâi se lasă carnea, apoi lactatele și ouăle, apoi peștele, iar în zilele cele mai aspre și vinul și uleiul. Nu este o dietă. Sfântul Vasile cel Mare a scris că postul adevărat este înstrăinarea de rău: înfrânarea limbii, abținerea de la mânie, despărțirea de pofte, de clevetire, de minciună și de jurământul strâmb. Nu se ține niciodată singur, ci împreună cu rugăciunea și milostenia, și se potrivește celui care îl ține: bolnavilor, bătrânilor, copiilor și femeilor însărcinate li se aplică iconomia, iar măsura se stabilește împreună cu părintele duhovnicesc. Unele săptămâni sunt fără post, mai presus de toate Săptămâna Luminată, pentru că praznicul nu este vreme de post.ImportantViață duhovnicească și practiciCele opt patimi (logismoi)Cele opt gânduri de căpetenie prin care este atacat sufletul, așa cum le-a rânduit Evagrie Ponticul pornind de la experiența pustiei egiptene: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, întristarea, mânia, akedia, adică moleșeala de la amiază care face chilia de nesuportat, slava deșartă și mândria. Sfântul Cuvios Ioan Casian a dus lista în Apus, unde mai târziu a fost topită în cele șapte păcate capitale, dar Răsăritul a păstrat-o ca pe harta unei lupte, nu ca pe o listă de fărădelegi. Părinții urmăreau felul în care un gând devine patimă, pe care Sfântul Cuvios Ioan Scărarul îl descrie în trepte: momeala, însoțirea, adică convorbirea cu ea, consimțirea, robirea, lupta și, în cele din urmă, patima însăși, o deprindere săpată în suflet. Fiecare își are leacul său, postul împotriva lăcomiei pântecelui, milostenia împotriva iubirii de arginți, smerenia împotriva mândriei, iar ținta este nepătimirea: nu lipsa simțămintelor, ci libertatea de a nu fi stăpânit de ceea ce simți.ImportantViață duhovnicească și practiciSfintele moașteTrupurile sfinților sunt cinstite pentru că harul nu părăsește ceea ce a sfințit: trupul nu este o coajă pe care sufletul o leapădă, ci parte a persoanei, menită învierii. Scriptura vorbește deja despre mortul care a înviat atingându-se de oasele lui Elisei și despre ștergarele aduse de la Sfântul Apostol Pavel. Sfânta Masă a unei biserici ortodoxe se sfințește cu moaște așezate în ea, iar antimisul de pe fiecare Sfântă Masă cuprinde și el moaște, astfel încât Liturghia se săvârșește și acum deasupra mucenicilor, ca în catacombe. Cinstirea care li se dă este proskynesis, adică cinstire, niciodată latria, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu, iar cinstea trece asupra Celui Care i-a proslăvit.ImportantViață duhovnicească și practiciTrezvia (nepsis)Privegherea duhovnicească: lucrarea de a păzi mintea și inima de gândurile păcătoase (logismoi). Ocupă un loc central în teologia ascetică ortodoxă. Mintea (nous, intelectul duhovnicesc) trebuie păstrată liberă de împrăștiere și îndreptată spre Dumnezeu. După Sfântul Cuvios Nichifor din singurătate, atenția este chemarea sufletului înapoi la sine.Viață duhovnicească și practiciMetanierul (Komboskini/Ciotki)Un șnur cu noduri (de obicei 33, 50, 100 sau 300) folosit pentru a număra repetările Rugăciunii lui Iisus sau ale altor rugăciuni scurte. Este împletit din noduri complicate, care cuprind în ele mici cruci. Monahii și mirenii îl folosesc pentru pravila zilnică de rugăciune. Este echivalentul ortodox al rozariului, dar îl precedă din punct de vedere istoric.Viață duhovnicească și practiciMilostenia și facerea de bineUnul dintre cei trei stâlpi ai vieții duhovnicești, alături de rugăciune și post. A dărui săracului înseamnă a-I dărui lui Hristos Însuși (Matei 25, 40). Ortodoxia subliniază că milostenia nu este simplă filantropie, ci o nevoință duhovnicească ce curăță sufletul de alipirea de cele materiale. „Milostenia izbăvește de la moarte și curăță orice păcat” (Tobit 12, 9).Viață duhovnicească și practiciPenthos (darul lacrimilor)Străpungerea inimii, plânsul pentru păcat și întristarea făcătoare de bucurie: o nevoință centrală a vieții duhovnicești ortodoxe. Nu este deprimare, ci pocăință plină de har, care duce la mângâiere duhovnicească. „Darul lacrimilor” (charisma ton dakryon) este socotit un semn al sporirii duhovnicești. „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).Viață duhovnicească și practiciPelerinajul (proschinima)Călătoria la locurile sfinte pentru rugăciune, închinare și înnoire duhovnicească. Principalele locuri de pelerinaj ortodoxe: Ierusalimul și Țara Sfântă, Muntele Athos, Muntele Sinai, Tinos (icoana Megalohari), Patmos (peștera Apocalipsei), Lavra Peșterilor de la Kiev, Serghiev Posad și numeroase locuri sfinte locale. Pelerinajul este deopotrivă trupesc și duhovnicesc: o călătorie exterioară care oglindește călătoria lăuntrică spre Dumnezeu.