Isihasmul

Tradiția liniștii, a isihiei, în care monahul își păzește mintea de orice gând, o coboară în inimă și se roagă acolo neîncetat, mai ales cu Rugăciunea lui Iisus. Rădăcinile ei sunt în pustie și la Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, care a scris că isihastul se străduiește să închidă ceea ce este netrupesc în casa trupului. Scriitori bizantini târzii, între care Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul, au învățat și o disciplină trupească care să o însoțească: șederea pe un scaun jos, capul plecat, respirația încetinită odată cu cuvintele rugăciunii. O numeau un ajutor, niciodată lucrul însuși. Când Varlaam din Calabria i-a batjocorit pe monahi, numindu-i oameni cu sufletul în buric, și a negat că lumina pe care o vedeau ar putea fi a lui Dumnezeu Însuși, Sfântul Grigorie Palama i-a răspuns în Triade, iar sinoadele de la Constantinopol dintre 1341 și 1351 i-au dat dreptate: lumina taborică este slava necreată a lui Dumnezeu, iar cei care s-au curățit o pot vedea. Tradiția a trecut spre nord odată cu ucenicii Sfântului Grigorie Sinaitul și a reînviat în secolul al XVIII-lea prin Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (Velicicovschi) și, după el, prin Optina.