Istoria Bisericii

23 de subiecte

EsențialIstoria BisericiiBotezul Rusiei Kievene (988)Cneazul Vladimir al Kievului, un păgân cu o faimă pe care cronicile nu o îndulcesc, a trimis oameni să cerceteze credințele. Relatarea pe care au adus-o de la Marea Biserică din Constantinopol este cea pe care o știe toată lumea: nu știau dacă sunt în cer sau pe pământ, căci pe pământ nu este o asemenea frumusețe, și nu o puteau descrie; știau doar că acolo Dumnezeu locuiește printre oameni. Vladimir s-a botezat la Cherson, s-a căsătorit cu sora împăratului, a aruncat idolii în Nipru și a pus să fie botezat Kievul în apele lui. Ceea ce a urmat nu a fost o colonie grecească: slovele slave fuseseră deja alcătuite, așa că Biserica de acolo a citit și a cântat de la început în propria ei limbă, și de aceea Ortodoxia a prins rădăcini în Rusia Kieveană ca un lucru al ei.EsențialIstoria BisericiiCincizecimea și nașterea BisericiiLa cincizeci de zile după Înviere, la sărbătoarea iudaică a Săptămânilor, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli, în Ierusalim, ca un vânt năprasnic și ca niște limbi de foc, iar ei au grăit astfel încât pelerinii din toate neamurile îi auzeau în propria lor limbă. Biserica vede aici desfacerea Babelului: când Cel Preaînalt a amestecat limbile, a despărțit neamurile, cântă condacul praznicului, iar când a împărțit limbile cele de foc, pe toți i-a chemat la unire. Sfântul Apostol Petru a propovăduit că prorocia lui Ioil s-a împlinit, iar în ziua aceea s-au botezat în jur de trei mii de oameni. Faptele Apostolilor descriu comunitatea care a urmat printr-o singură frază, pe care Biserica n-a încetat niciodată să o citeze: „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42). În icoană, apostolii șed în semicerc, între ei fiind și Sfântul Apostol Pavel, deși nu fusese încă chemat, iar sub ei, într-un arc întunecat, șade un rege bătrân care ține douăsprezece suluri: lumea, care așteaptă să i se vestească.EsențialIstoria BisericiiMarea Schismă (1054)Despărțirea dintre Biserica Romei și Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului, datată în 1054, dar formată de-a lungul secolelor. În iulie a acelui an, cardinalul Humbert a așezat pe Sfânta Masă a Sfintei Sofia o bulă prin care îl excomunica pe patriarhul Mihail Cerularie, iar un sinod de la Constantinopol i-a anatematizat, la rândul său, pe legați. Disputa de fond era mai veche: Filioque, adăugat Crezului în Apus, pretenția scaunului Romei la jurisdicție asupra întregii Biserici, în locul unei întâietăți de cinste între patriarhi, și deosebiri de practică, precum folosirea azimei. Ceea ce a făcut schisma reală în viața credincioșilor a fost Cruciada a patra, care a jefuit Constantinopolul în 1204 și a așezat acolo un patriarh latin. Unirile proclamate la Lyon, în 1274, și la Florența, în 1439, au fost respinse de poporul ortodox, iar Sfântul Ierarh Marcu al Efesului nu a vrut să semneze. În 1965, papa Paul al VI-lea și patriarhul Atenagora au șters din memorie anatemele din 1054; comuniunea nu a fost restabilită, pentru că problemele care au provocat schisma rămân.ImportantIstoria BisericiiBiserica Rusă: o mie de aniO mie de ani, în linii mari. Biserica Rusiei Kievene s-a născut la Kiev în 988, sub un mitropolit trimis de la Constantinopol, și a supraviețuit cuceririi mongole din secolul al XIII-lea; în secolul al XIV-lea, Sfântul Cuvios Serghie de la Radonej și ucenicii săi au umplut de mănăstiri pădurile din nord. Când grecii au primit unirea cu Roma la Florența, Moscova a respins-o și în 1448 și-a ales singură mitropolitul, iar în 1589 patriarhul Constantinopolului a ridicat Moscova la rangul de patriarhie. Reforma cărților după modelul grecesc, făcută de patriarhul Nikon, a dus la ruperea staroverilor în anii 1660; în 1721, Petru cel Mare a desființat patriarhia și a pus Biserica sub un Sfânt Sinod și un oberprocuror laic. Marele sinod din 1917 a restaurat patriarhia și l-a ales pe Sfântul Ierarh Tihon în aceleași săptămâni în care bolșevicii au luat puterea, iar Biserica a trecut apoi prin cea mai cumplită persecuție din istoria ei. Eliberată în 1988, s-a refăcut cu o repeziciune pe care nimeni nu o prevăzuse și este de departe cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe.ImportantIstoria BisericiiCăderea Constantinopolului (1453)Cucerirea orașului de către sultanul otoman Mahomed al II-lea, marți, 29 mai 1453, după un asediu de șapte săptămâni, cucerire care a pus capăt Imperiului Roman de Răsărit. Ultimul împărat, Constantin al XI-lea Paleologul, a căzut luptând pe ziduri, iar trupul lui nu a fost identificat niciodată. În noaptea dinainte, grecii și latinii s-au rugat împreună în Sfânta Sofia, pe care cea mai mare parte a poporului o ocolea de când fusese proclamată acolo unirea de la Florența, în decembrie anul precedent. Orașul a fost jefuit, iar Marea Biserică a devenit moschee. Apoi, în 1454, Mahomed l-a făcut pe Ghenadie Scholarios, ucenic al Sfântului Ierarh Marcu al Efesului și potrivnic al unirii, patriarh și căpetenie a tuturor ortodocșilor din imperiu, astfel că Patriarhia a supraviețuit ca Biserică a unui popor supus vreme de aproape cinci secole. Grecii socotesc și astăzi marțea o zi nefastă. Sfânta Sofia a devenit muzeu în 1934 și din nou moschee în 2020.ImportantIstoria BisericiiControversa isihastă (sec. al XIV-lea)Disputa din anii 1330 până în anii 1350 cu privire la rugăciunea monahilor din Athos și la lumina pe care spuneau că o văd. Varlaam Calabrezul, un grec învățat din Italia, a luat în râs metoda lor trupească și a susținut că niciun ochi creat nu Îl poate vedea pe Dumnezeu, deci lumina trebuia să fie ceva creat. Sfântul Grigorie Palama a răspuns în Triade cu deosebirea pe care Sfinții Părinți o presupuseseră și pe care el a făcut-o explicită: Dumnezeu este de necunoscut în ființa Sa și cunoscut cu adevărat în energiile Sale necreate, iar lumina taborică a fost slava lui Dumnezeu Însuși. Monahii din Athos au semnat, în sprijinul lui, Tomosul aghioritic. Un sinod din 1341 l-a condamnat pe Varlaam, care a plecat în Italia și a devenit episcop latin; disputa s-a împletit apoi cu un război civil, iar Palama a petrecut ani de zile în închisoare, până când sinoadele din 1347 și 1351 i-au dat dreptate și i-au condamnat pe Achindin și pe Gregoras. Hotărârile au intrat în Sinodiconul Ortodoxiei, iar Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Grigorie în a doua duminică din Postul Mare.ImportantIstoria BisericiiEdictul de la Milano (313 d.Hr.)Înțelegerea la care au ajuns la Milano, în 313, Constantin, împăratul Apusului, și Liciniu, al Răsăritului, de a le da creștinilor și tuturor celorlalți libertatea de a se închina după cum voiau și de a le înapoia bisericile, cimitirele și bunurile care fuseseră confiscate. Nu a fost, strict vorbind, un edict și nici nu a fost dat la Milano: textul s-a păstrat ca scrisoare trimisă de Liciniu, din Nicomidia, guvernatorilor și ne-a fost transmis de Lactanțiu și de Eusebiu. Galeriu oprise persecuția printr-un edict de toleranță în 311, fără tragere de inimă, pe patul de moarte, iar Maximin Daia a reluat-o în Răsărit. Noutatea anului 313 a fost că libertatea a fost dată nu fără tragere de inimă, ci ca politică, și tuturor. În răstimpul unei singure vieți de om, Biserica a trecut din arenă în sfaturile imperiului, cu tot ce a adus această schimbare, spre bine și spre rău.ImportantIstoria BisericiiEpoca apostolică (30-100 d.Hr.)Prima generație creștină, de la Cincizecime până la mutarea la Domnul a Sfântului Apostol Ioan, ultimul dintre cei Doisprezece, pe la sfârșitul secolului I. În acest timp, Evanghelia a ajuns de la Ierusalim la Antiohia, unde ucenicii au fost numiți pentru prima dată creștini, și la Roma; Sinodul Apostolic de la Ierusalim a hotărât, pe la anul 49, că cei dintre neamuri nu au nevoie să primească tăierea împrejur; Sfântul Apostol Pavel și-a făcut călătoriile și și-a scris epistolele; Sfântul Apostol Iacob al lui Zevedeu, Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului, și Sfinții Apostoli Petru și Pavel au primit moarte mucenicească; iar în anul 70 a fost distrus Templul. La sfârșitul acestei epoci, Noul Testament era scris, Euharistia se săvârșea în prima zi a săptămânii, iar Biserica era rânduită așa cum este și astăzi. Sfântul Sfințit Mucenic Clement al Romei, scriind pe la anul 96, spune că apostolii au așezat episcopi și diaconi și au rânduit ca alții să le urmeze, iar un deceniu mai târziu Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie al Antiohiei scrie despre episcopul, presbiterii și diaconii din fiecare Biserică și despre faptul că nimic nu se face fără episcop.ImportantIstoria BisericiiEpoca persecuțiilor (64-313 d.Hr.)Cele două secole și jumătate dintre Nero și Constantin, în care a fi creștin era o crimă ce putea costa viața. Persecuția a venit în valuri, nu fără întrerupere: sub Nero, care i-a învinuit pe creștini pentru incendiul Romei din 64 și sub care au pătimit Sfinții Apostoli Petru și Pavel; sub Traian, care a hotărât ca creștinii să nu fie căutați, dar să fie uciși dacă erau denunțați și nu voiau să aducă jertfă; sub Deciu, în 250, care a cerut tuturor un certificat de jertfă; și, ultima și cea mai cumplită, sub Dioclețian, din 303, a cărui persecuție a ținut în Răsărit până în 313. Cei mai mulți dintre marii mucenici ai calendarului sunt din acești ani. Biserica a învățat atunci ceea ce a păstrat până astăzi: că moartea mucenicului este ziua nașterii lui, ținută ca sărbătoare; că oasele lui sunt, cum au scris creștinii din Smirna despre ale Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, mai de preț decât pietrele scumpe; și că Euharistia se săvârșește deasupra lor, motiv pentru care fiecare Sfântă Masă are și astăzi sfinte moaște. Sângele creștinilor este sămânță, scria Tertulian, iar creșterea Bisericii sub sabie i-a dat dreptate.ImportantIstoria BisericiiÎmpăratul Constantin cel MarePrimul împărat roman care a fost creștin, cinstit de Biserică împreună cu mama sa, Elena, ca întocmai cu Apostolii, la 21 mai. Proclamat împărat la York în 306, l-a învins pe Maxențiu la Podul Milvius în 312, după ce i s-a arătat semnul crucii cu cuvintele: prin acest semn vei învinge, așa cum a auzit Eusebiu chiar din gura lui. În 313, împreună cu Liciniu, a dat Bisericii libertatea, în 325 i-a convocat pe episcopi la Niceea, iar în 330 a inaugurat Constantinopolul, Noua Romă, care avea să fie inima creștinătății ortodoxe vreme de unsprezece secole. Biserica nu ascunde ce altceva este adevărat: în 326 a pus să fie uciși fiul său, Crispus, și soția sa, Fausta, și a fost botezat abia când era pe moarte, în 337, de Eusebiu de Nicomidia, un prieten al lui Arie. Botezul pe patul de moarte era obișnuit pe atunci, iar Biserica îl cinstește pentru botezul care a spălat tot ce fusese înainte și pentru ce a făcut pentru Biserică, nu ca pe un model de viață personală.ImportantIstoria BisericiiImperiul Bizantin și OrtodoxiaImperiul roman de Răsărit, de la inaugurarea Constantinopolului în 330 până la căderea lui în 1453, ai cărui locuitori nu s-au numit niciodată altfel decât romani. A fost lumea în care Ortodoxia și-a luat chipul: împărații convocau Sinoadele Ecumenice, Justinian a zidit Sfânta Sofia și a formulat în Novela a VI-a idealul unei simfonii între preoție și împărăție, două daruri ale lui Dumnezeu dintr-un singur izvor, fiecare cu lucrarea sa. Idealul a fost adesea trădat, de împărați iconoclaști și de împărați care au impus Bisericii uniri, iar Biserica s-a împotrivit tronului de mai multe ori. Imperiul i-a trimis pe Sfinții Chiril și Metodie la slavi, iar ritul Marii sale Biserici a devenit ritul întregii lumi ortodoxe. Sfârșitul imperiului nu a însemnat sfârșitul Bisericii lui: sub otomani și în țările slave, ea a trăit mai departe în ceea ce s-a numit Bizanț după Bizanț.ImportantIstoria BisericiiNoii Mucenici și Mărturisitori ai RusieiBiserica Rusă a pierdut în secolul al XX-lea mai mulți oameni decât a luat întregul Imperiu Roman în trei sute de ani. Episcopi, preoți, monahi și mireni au fost împușcați sau uciși prin muncă silnică începând din 1918, cu vârfuri în 1922, 1929 și mai ales 1937, când peste o sută de mii de oameni au fost arestați sub acuzații religioase, iar zeci de mii au fost împușcați; numai la Butovo, lângă Moscova, listele de execuție numesc peste o mie de oameni uciși pentru credință. În 2000, Sinodul Arhiereilor de la Moscova a trecut în rândul sfinților Soborul Noilor Mucenici și Mărturisitori, numind peste o mie dintre ei, iar pe ceilalți lăsându-i știuți de Dumnezeu. Prin același act a fost trecută în rândul sfinților și familia imperială, ca purtători de patimi, o categorie proprie Bisericii Ruse pentru cei uciși fără să se împotrivească, după ce Biserica din afara granițelor o canonizase ca mucenici în 1981.ImportantIstoria BisericiiPersecuția sovietică împotriva BisericiiCei șaptezeci de ani în care statul sovietic și-a propus să pună capăt religiei în Rusia și aproape a reușit. Din 1918, Biserica și-a pierdut bunurile și existența legală; în 1922, confiscarea odoarelor bisericești, sub pretextul ajutorării celor loviți de foamete, a adus primele procese și execuții în masă, începând de la Șuia; patriarhul Tihon a fost întemnițat, iar statul a sprijinit împotriva lui schisma renovaționistă. În 1927, mitropolitul Serghie a declarat Biserica loială statului sovietic, un pas care i-a dezbinat atunci pe credincioși și care este dezbătut și astăzi. Marea Teroare din 1937 și 1938 a fost partea cea mai cumplită: din cele aproximativ cincizeci și patru de mii de biserici parohiale deschise în 1917, până în 1939 mai rămăseseră deschise câteva sute. Zeci de mii de clerici, monahi și monahii au fost împușcați sau au murit în lagăre, iar Biserica Rusă a trecut în rândul sfinților, pe nume, peste o mie dintre ei, ca Noi Mucenici și Mărturisitori. Stalin a îngăduit o renaștere în timpul războiului, în 1943, Hrușciov a închis din nou jumătate dintre biserici, și abia mileniul din 1988 a adus libertatea.ImportantIstoria BisericiiCruciada a patra și jefuirea Constantinopolului (1204)Cruciații apuseni s-au abătut spre Constantinopol și au jefuit capitala creștină timp de trei zile: au prădat biserici, au pângărit altare, au topit vase sfinte și au întemeiat un Imperiu Latin (1204-1261). Această pustiire a adâncit ireparabil schisma dintre Răsărit și Apus. Mulți ortodocși socotesc anul 1204 mai hotărâtor din punct de vedere istoric decât 1054. Nenumărate sfinte moaște și opere de artă au fost furate.ImportantIstoria BisericiiNoii Mucenici sub stăpânirea otomanăÎntre căderea Constantinopolului și independența Greciei, câteva sute de creștini au fost uciși pentru credință sub stăpânirea otomană, iar Biserica îi numește Noi Mucenici ca să-i deosebească de mucenicii primelor trei secole, fără a-i socoti mai prejos decât aceștia. Mulți erau oameni care trecuseră la islam, adesea în copilărie sau sub constrângere, și care apoi s-au întors în văzul tuturor la Hristos, știind ce prevedea legea pentru aceasta. Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul și Sfântul Ierarh Macarie al Corintului au adunat istorisirile lor în Noul Martirologiu din 1799, în parte ca să le răspundă scriitorilor apuseni care spuneau că Biserica greacă era moartă. Adunarea lor a fost ea însăși un act de rezistență.ImportantIstoria BisericiiOrtodoxia sub stăpânirea otomanăCele peste patru secole în care ortodocșii din Balcani, din Asia Mică și din Orientul Mijlociu au trăit sub sultanii otomani, de la căderea Constantinopolului până când națiunile balcanice și-au câștigat, una după alta, libertatea, de-a lungul secolului al XIX-lea și până la războaiele balcanice din 1912. Sultanul l-a făcut pe Patriarhul Ecumenic căpetenia tuturor ortodocșilor din imperiu, adică a milletului Rum, răspunzător pentru ei în cele civile ca și în cele duhovnicești, ceea ce a dat Bisericii deopotrivă un loc ocrotit și o povară politică: patriarhii erau scoși din scaun după bunul plac, iar Grigorie al V-lea a fost spânzurat în 1821. Creștinii plăteau dări mai grele, nu aveau voie să poarte arme, iar în Balcani dădeau băieți la tributul de copii. Cei uciși pentru că au refuzat islamul sau pentru că s-au întors la Hristos după ce se lepădaseră de El sunt Noii Mucenici. Biserica a păstrat credința, limba și școlile, iar la sfârșitul acestei epoci colivarii, între care Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul și Sfântul Ierarh Macarie al Corintului, i-au dăruit Filocalia.ImportantIstoria BisericiiSchisma staroverilorPatriarhul Nikon a pornit în 1653 să îndrepte cărțile și rânduielile rusești după cele grecești din vremea sa: trei degete la semnul crucii în loc de două, trei aliluia în loc de două, o altă scriere a numelui Mântuitorului, o procesiune în jurul bisericii în sens invers. Sinodul din 1666 și 1667 a aprobat schimbările și i-a anatematizat pe cei care păstrau vechile rânduieli, iar o mare parte a poporului rus nu le-a primit. Statul le-a impus cu forța. Protopopul Avvakum a fost ars pe rug în 1682, comunități au preferat să se ardă singure decât să se supună, iar schisma dăinuie până astăzi. În 1971, Sinodul Local al Bisericii Ruse a ridicat anatemele și a declarat vechile rânduieli la fel de vrednice de cinste, ceea ce înseamnă a recunoaște că ceea ce fusese impus cu forța nu trebuise deloc impus.ImportantIstoria BisericiiSinodul de la Florența (1438-1439)O încercare eșuată de a reuni creștinismul răsăritean și pe cel apusean. Sub presiunea amenințării otomane, împăratul bizantin și cei mai mulți episcopi răsăriteni au semnat un decret de unire care accepta primatul papal și Filioque. Dintre episcopii greci prezenți, numai Sfântul Ierarh Marcu al Efesului a refuzat să semneze. La întoarcerea acasă, unirea a fost respinsă de credincioșii ortodocși și de cea mai mare parte a clerului răsăritean.ImportantIstoria BisericiiUnirea de la Brest (1596)Cei mai mulți dintre episcopii ortodocși ai Mitropoliei Kievului, aflată atunci în Uniunea statală polono-lituaniană și sub o presiune grea, s-au supus Romei la Brest, păstrând ritul bizantin, clerul căsătorit și slujbele în slavonă. Doi episcopi au refuzat, și împreună cu ei frățiile, cele mai multe mănăstiri și o mare parte a mirenilor, care au rămas fără ierarhie până când aceasta a fost refăcută în taină, în 1620. Au rezultat două Biserici cu același rit, în aceleași orașe, și patru secole de amărăciune. Obiecția ortodocșilor nu a privit niciodată ritul, ci metoda: o comuniune încheiată la vârf, de episcopi, peste capul poporului, într-o jurisdicție în care statul o răsplătea.Istoria BisericiiIndependența Greciei și autocefalia BisericiiRăzboiul pe care grecii l-au început în 1821 împotriva stăpânirii otomane și care s-a încheiat, până în 1830, cu un regat independent. Biserica a fost implicată în el de la început: națiunea și-l amintește pe mitropolitul Gherman al Patrasului înălțând steagul Crucii la Aghia Lavra, pe 25 martie, praznicul Bunei Vestiri, iar ziua este prăznuită și astăzi în ambele sensuri, deși istoricii discută amănuntele. La Constantinopol, patriarhul Grigorie al V-lea a fost spânzurat de poarta Patriarhiei, drept represalii, în ziua de Paști a acelui an. Noul stat, aflat sub o regență bavareză, și-a declarat Biserica independentă de Constantinopol printr-un act propriu, în 1833, după modelul Sinodului rus, iar ruptura s-a vindecat abia când Patriarhia Ecumenică a acordat autocefalia prin Tomosul din 1850.Istoria BisericiiMucenicii din Persia (sec. al IV-lea și al V-lea)Când Constantin a făcut Imperiul Roman creștin, creștinii din Imperiul Persan, mulți dintre ei în Mesopotamia, de-a lungul vechii granițe, au devenit suspecți în ochii propriului rege ca prieteni ai Romei, iar scrisoarea lui Constantin însuși către Sapor al II-lea, prin care îi încredința grijii acestuia, nu le-a folosit la nimic. De pe la 340 până la moartea sa, în 379, Sapor a purtat cea mai lungă persecuție a Bisericii primelor veacuri. Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, episcopul Seleuciei și Ctesifonului, a fost ucis împreună cu o sută dintre clericii săi, iar Sozomen, scriind un secol mai târziu, cunoștea numele a șaisprezece mii de mucenici și știa că fuseseră mai mulți. Persecuția a revenit sub Isdegherd I și Bahram al V-lea, în anii 420, când Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul, un dregător de la curte care se lepădase de Hristos și se pocăise, a fost tăiat în bucăți, încheietură cu încheietură. Biserica Ortodoxă îi pomenește pe acești mucenici de-a lungul anului, alături de cei ai Romei.Istoria BisericiiSfântul și Marele Sinod (Creta, 2016)Plănuit ca primul sinod panortodox după mai bine de un mileniu, ținut în Creta în iunie 2016. A abordat: diaspora ortodoxă, autonomia, relațiile cu ceilalți creștini, postul, căsătoria și misiunea Bisericii. Patru Biserici autocefale (Rusia, Bulgaria, Georgia, Antiohia) nu au participat, ceea ce i-a limitat autoritatea.Istoria BisericiiControversa celor Trei CapitoleTrei puncte condamnate de Sinodul al V-lea Ecumenic în 553: persoana și scrierile lui Teodor de Mopsuestia, scrierile lui Teodoret al Cirului împotriva Sfântului Ierarh Chiril și scrisoarea lui Ibas al Edesei către persanul Mari. Toate trei fuseseră lăsate neatinse la Calcedon, și tocmai aceasta a făcut problema grea: condamnarea lor părea o retragere de la Calcedon, iar păstrarea lor părea o îngăduință de a citi Calcedonul așa cum l-ar fi citit Nestorie. Justinian le-a condamnat printr-un edict în 544, iar sinodul a întărit condamnarea, socotind că Calcedonul trebuie citit prin Sfântul Chiril, și nu alături de el. Apusul latin a văzut în condamnare un atac împotriva Calcedonului însuși, iar scaunele de la Milano și Aquileia au rupt din această pricină comuniunea cu Roma, Aquileia pentru mai bine de un secol.