Mucenicii din Persia (sec. al IV-lea și al V-lea)

Când Constantin a făcut Imperiul Roman creștin, creștinii din Imperiul Persan, mulți dintre ei în Mesopotamia, de-a lungul vechii granițe, au devenit suspecți în ochii propriului rege ca prieteni ai Romei, iar scrisoarea lui Constantin însuși către Sapor al II-lea, prin care îi încredința grijii acestuia, nu le-a folosit la nimic. De pe la 340 până la moartea sa, în 379, Sapor a purtat cea mai lungă persecuție a Bisericii primelor veacuri. Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, episcopul Seleuciei și Ctesifonului, a fost ucis împreună cu o sută dintre clericii săi, iar Sozomen, scriind un secol mai târziu, cunoștea numele a șaisprezece mii de mucenici și știa că fuseseră mai mulți. Persecuția a revenit sub Isdegherd I și Bahram al V-lea, în anii 420, când Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul, un dregător de la curte care se lepădase de Hristos și se pocăise, a fost tăiat în bucăți, încheietură cu încheietură. Biserica Ortodoxă îi pomenește pe acești mucenici de-a lungul anului, alături de cei ai Romei.