Epoca persecuțiilor (64-313 d.Hr.)

Cele două secole și jumătate dintre Nero și Constantin, în care a fi creștin era o crimă ce putea costa viața. Persecuția a venit în valuri, nu fără întrerupere: sub Nero, care i-a învinuit pe creștini pentru incendiul Romei din 64 și sub care au pătimit Sfinții Apostoli Petru și Pavel; sub Traian, care a hotărât ca creștinii să nu fie căutați, dar să fie uciși dacă erau denunțați și nu voiau să aducă jertfă; sub Deciu, în 250, care a cerut tuturor un certificat de jertfă; și, ultima și cea mai cumplită, sub Dioclețian, din 303, a cărui persecuție a ținut în Răsărit până în 313. Cei mai mulți dintre marii mucenici ai calendarului sunt din acești ani. Biserica a învățat atunci ceea ce a păstrat până astăzi: că moartea mucenicului este ziua nașterii lui, ținută ca sărbătoare; că oasele lui sunt, cum au scris creștinii din Smirna despre ale Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, mai de preț decât pietrele scumpe; și că Euharistia se săvârșește deasupra lor, motiv pentru care fiecare Sfântă Masă are și astăzi sfinte moaște. Sângele creștinilor este sămânță, scria Tertulian, iar creșterea Bisericii sub sabie i-a dat dreptate.