Edictul de la Milano (313 d.Hr.)

Înțelegerea la care au ajuns la Milano, în 313, Constantin, împăratul Apusului, și Liciniu, al Răsăritului, de a le da creștinilor și tuturor celorlalți libertatea de a se închina după cum voiau și de a le înapoia bisericile, cimitirele și bunurile care fuseseră confiscate. Nu a fost, strict vorbind, un edict și nici nu a fost dat la Milano: textul s-a păstrat ca scrisoare trimisă de Liciniu, din Nicomidia, guvernatorilor și ne-a fost transmis de Lactanțiu și de Eusebiu. Galeriu oprise persecuția printr-un edict de toleranță în 311, fără tragere de inimă, pe patul de moarte, iar Maximin Daia a reluat-o în Răsărit. Noutatea anului 313 a fost că libertatea a fost dată nu fără tragere de inimă, ci ca politică, și tuturor. În răstimpul unei singure vieți de om, Biserica a trecut din arenă în sfaturile imperiului, cu tot ce a adus această schimbare, spre bine și spre rău.