Imperiul Bizantin și Ortodoxia

Imperiul roman de Răsărit, de la inaugurarea Constantinopolului în 330 până la căderea lui în 1453, ai cărui locuitori nu s-au numit niciodată altfel decât romani. A fost lumea în care Ortodoxia și-a luat chipul: împărații convocau Sinoadele Ecumenice, Justinian a zidit Sfânta Sofia și a formulat în Novela a VI-a idealul unei simfonii între preoție și împărăție, două daruri ale lui Dumnezeu dintr-un singur izvor, fiecare cu lucrarea sa. Idealul a fost adesea trădat, de împărați iconoclaști și de împărați care au impus Bisericii uniri, iar Biserica s-a împotrivit tronului de mai multe ori. Imperiul i-a trimis pe Sfinții Chiril și Metodie la slavi, iar ritul Marii sale Biserici a devenit ritul întregii lumi ortodoxe. Sfârșitul imperiului nu a însemnat sfârșitul Bisericii lui: sub otomani și în țările slave, ea a trăit mai departe în ceea ce s-a numit Bizanț după Bizanț.