Teologie și dogmă

35 de subiecte

EsențialTeologie și dogmăÎndumnezeirea (theosis)Scopul vieții omului, în înțelegerea ortodoxă: să devină prin har ceea ce Dumnezeu este prin fire. Scriptura numește aceasta a ne face „părtași dumnezeieștii firi” (II Petru 1, 4), iar Hristos citează psalmul care spune „dumnezei sunteți” (Psalmul 81, 6; Ioan 10, 34); Părinții au spus-o prin fraza pe care a făcut-o vestită Sfântul Atanasie cel Mare: Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu. Nu este o absorbție și nici o schimbare a ființei: omul rămâne persoană și făptură și se umple de Dumnezeu așa cum fierul din foc se umple de foc fără să înceteze a fi fier. Este împărtășirea de energiile necreate ale lui Dumnezeu, care sunt Dumnezeu Însuși, Care Se dăruiește, și nu de ființa Sa, de care nu se împărtășește nicio făptură. Începe la Botez și la Mirungere, se hrănește din Euharistie și se lucrează prin păzirea poruncilor, prin rugăciune și prin iubire; Schimbarea la Față este icoana îndumnezeirii. Sfântul Maxim spune că Dumnezeu și omul sunt paradigme unul altuia.EsențialTeologie și dogmăÎntrupareaCuvântul, Care era la Dumnezeu și era Dumnezeu, „S-a făcut trup” (Ioan 1, 14): Fiul cel veșnic a luat din Fecioara o fire omenească deplină, trup și suflet rațional, și a trăit o viață omenească de la zămislire până la moarte, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Nu doar a părut om, cum spuneau dochetiștii, și nici nu a împrumutat un trup omenesc ca vehicul pentru o minte dumnezeiască, cum spunea Apolinarie, iar motivul pentru care Părinții stăruie asupra acestui lucru este cel dat de Sfântul Grigorie Teologul: ceea ce nu a fost asumat nu a fost vindecat. Așadar, Cel Care Se naște, plânge, flămânzește, moare și învie este o singură Persoană, Fiul, și de aceea Maica Sa este Născătoare de Dumnezeu și Dumnezeu poate fi zugrăvit. Praznicele de la Buna Vestire până la Înălțarea Domnului prăznuiesc Întruparea pas cu pas, iar întreaga mântuire se sprijină pe ea: Dumnezeu a venit acolo unde suntem noi, pentru ca noi să ajungem acolo unde este El.EsențialTeologie și dogmăSfânta TreimeUn singur Dumnezeu în trei Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh: nu trei dumnezei și nici o singură persoană care poartă trei măști. Cei Trei au o singură ființă, o singură voință și o singură lucrare și se deosebesc numai prin felul în care fiecare Își are existența: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul purcede. Tatăl este izvorul și cauza celorlalte două Persoane, și de aceea Biserica mărturisește un singur Dumnezeu: unitatea Sa este o Persoană, nu o abstracțiune aflată în spatele celor Trei. Învățătura aceasta nu a fost întâi născocită și apoi apărată; formularea ei a fost impusă de însuși cultul Bisericii, care de la început boteza în unicul nume al celor Trei, și a fost statornicită la Niceea și la Constantinopol împotriva celor care ar fi făcut din Fiul sau din Duhul o făptură. Fiecare grupă de psalmi din slujbe se încheie cu doxologia adusă celor Trei, iar orice rugăciune ortodoxă se înalță înlăuntrul ei. Biserica este chemată să fie icoana Treimii: multe persoane, o singură viață.EsențialTeologie și dogmăSimbolul niceo-constantinopolitanSimbolul de credință: mărturisirea pe care o rostește întreaga Biserică. A fost alcătuit la Sinodul I Ecumenic, în 325, și întregit la Sinodul al II-lea, în 381, care a adăugat articolele despre Duhul Sfânt, Biserică, Botez, înviere și viața veacului ce va să fie. Calcedonul l-a primit ca pe crezul celor o sută cincizeci de Părinți, iar Efesul a interzis orice alt crez. Se rostește la fiecare Sfântă Liturghie, după ce diaconul strigă „Ușile, ușile”, și îl rostește fiecare candidat la Botez. Sinodul a scris „Credem”; Biserica, la rugăciune, spune „Cred”, fiecare mărturisind pentru sine credința tuturor. Textul pe care îl rostește Biserica Ortodoxă nu are Filioque, pentru că aici nu i s-a adăugat niciodată nimic, și este redat mai jos în greaca sinoadelor.EsențialTeologie și dogmăCrucea și RăstignireaCrucea este simbolul central al Ortodoxiei: nu doar un instrument al morții, ci mijlocul biruinței asupra morții, a păcatului și a diavolului. Moartea lui Hristos a fost de bunăvoie, o faptă a iubirii supreme. Pe Cruce, Hristos a coborât în adâncurile suferinței omenești, iar în moartea Sa chiar în iad, „cu moartea pe moarte călcând”. Crucea este cinstită, cu ea se însemnează fiecare credincios și ea este așezată în fiecare casă și biserică ortodoxă.EsențialTeologie și dogmăDistincția dintre ființă și energiiDumnezeu este cu totul de necunoscut în ceea ce este și cu totul prezent în ceea ce lucrează. Ființa Lui nicio făptură nu o va cuprinde și nu se va împărtăși de ea, nici în viața aceasta, nici în cea viitoare; energiile Lui (viața, harul, lumina, puterea și iubirea Sa) sunt Dumnezeu Însuși, Care lucrează și Se dăruiește, sunt necreate, și în ele Dumnezeu este cu adevărat cunoscut și cu adevărat împărtășit. Sfântul Vasile cel Mare spusese că Îl cunoaștem pe Dumnezeu din energiile Sale și nu pretindem că ne apropiem de ființa Lui. Când Varlaam a susținut că lumina pe care o vedeau isihaștii trebuie să fie creată, altfel Dumnezeu ar fi fost împărțit, Sfântul Grigorie Palama a răspuns că energiile nu sunt o parte a lui Dumnezeu, ci Dumnezeu, așa cum razele sunt soarele, iar sinoadele din 1341, 1347 și 1351 i-au dat dreptate. Această distincție îi îngăduie Bisericii Ortodoxe să spună deopotrivă că Dumnezeu este mai presus de toate și că omul poate fi îndumnezeit, și de aceea, în teologia ortodoxă, harul este necreat.EsențialTeologie și dogmăHristologiaCine este Hristos, așa cum L-au definit sinoadele de-a lungul a patru sute de ani: o singură Persoană, Fiul cel veșnic, în două firi depline, dumnezeiască și omenească, unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Fiecare parte a acestei fraze răspunde cuiva. Nestorie L-a împărțit pe Hristos în Dumnezeu și un om unit cu El, iar Efesul, în 431, a răspuns că Cel născut din Fecioară este Dumnezeu, deci ea este Născătoare de Dumnezeu. Eutihie a lăsat omenitatea să se dizolve în dumnezeire, iar Calcedonul, în 451, a răspuns cu cele patru adverbe. Monoteliții I-au atribuit lui Hristos o singură voință, iar Sinodul al VI-lea Ecumenic, în 681, urmând învățătura Sfântului Maxim, a răspuns că fiecare fire își are voința și lucrarea ei, cea omenească ascultând în mod liber de cea dumnezeiască. Pentru că Persoana este una, ceea ce ține de oricare dintre firi se poate spune despre El: Dumnezeu a fost răstignit, iar un om primește închinare. Bisericile orientale care nu au primit Calcedonul rămân despărțite, iar dialogul cu ele nu s-a încheiat cu o reunire.EsențialTeologie și dogmăMonarhia TatăluiNumai Tatăl este izvorul. Fiul este născut din El, iar Duhul purcede de la El, și niciunul nu Se naște sau nu purcede din ființa dumnezeiască luată ca atare, nici din Fiul. Aceasta vor să spună Părinții greci când afirmă că Biserica mărturisește un singur Dumnezeu pentru că mărturisește un singur Tată: unitatea Treimii este asigurată de o Persoană, nu de o substanță comună aflată în spatele celor Trei. Sfântul Grigorie Teologul spune că cei Trei sunt una prin fire și că unirea este Tatăl, din Care și spre Care se raportează ceilalți. Fără aceasta, argumentul împotriva lui Filioque este făcut doar pe jumătate, pentru că obiecția nu este că Duhul ar avea prea multe izvoare, ci că, dându-I-se două, se nimicește singurul izvor pe care Îl are.EsențialTeologie și dogmăNăscătoarea de Dumnezeu (Theotokos)Născătoarea de Dumnezeu, titlul pe care Sinodul al III-lea Ecumenic l-a confirmat la Efes, în 431: Cel pe Care L-a născut este Dumnezeu, iar a-i da un nume mai mic înseamnă a-L împărți pe Fiul ei. Biserica o numește pururea Fecioară, iar în ecteniile de la aproape fiecare slujbă, Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, și îi cere rugăciunile mai des decât pe ale oricui altcuiva. Părinții, începând cu Sfântul Iustin Martirul și Sfântul Irineu, au numit-o noua Evă, a cărei ascultare a dezlegat neascultarea celei dintâi Eve, iar Sfântul Nicolae Cabasila a scris că Întruparea a fost lucrarea nu numai a Tatălui, a Fiului și a Duhului, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Biserica prăznuiește Adormirea ei ca pe o moarte adevărată, urmată de mutarea ei la cer cu trupul și cu sufletul, cântată în imnele praznicului fără să fi fost definită ca dogmă; dogma latină a Imaculatei ei Concepții Biserica nu o primește, pentru că nu a învățat niciodată vina moștenită de care această dogmă o scutește. Icoana ei stă în stânga ușilor împărătești, iar în absida altarului, deasupra Sfintei Mese, este adesea zugrăvită ca Platytera, mai cuprinzătoare decât cerurile, ținându-L pe Hristos.EsențialTeologie și dogmăPnevmatologia (Duhul Sfânt)Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede și Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit. Crezul spune aceasta cu cuvintele din 381, pe care tratatul Sfântului Vasile cel Mare le pregătise. Duhul este trimis în lume prin Fiul, și aceasta este misiunea Lui în timp; El purcede numai de la Tatăl, și aceasta este originea Lui veșnică, iar Filioque le-a confundat pe cele două. El a grăit prin prooroci, a umbrit-o pe Fecioara, S-a pogorât la Iordan și la Cincizecime și este dăruit fiecărui creștin la Mirungere, ca pecete a darului. La epicleză, El preface Darurile. Sfântul Cuvios Serafim de Sarov spunea că dobândirea Duhului Sfânt este întregul scop al vieții creștine, iar aproape orice slujbă ortodoxă începe rugându-L să vină.EsențialTeologie și dogmăPogorârea la iadÎntre cruce și înviere, Hristos Se pogoară la cei morți. Icoana ortodoxă a Învierii nu Îl arată ieșind dintr-un mormânt, ci în iad, stând pe porțile lui sfărâmate și trăgându-i în sus pe Adam și pe Eva de încheietura mâinii, astfel încât strânsoarea este a Lui, nu a lor. De aceea spune troparul Sfintelor Paști că El a călcat cu moartea pe moarte și de aceea Cuvântul de învățătură la Sfintele Paști al Sfântului Ioan Gură de Aur, citit la Utrenia Învierii, i se adresează direct iadului și îl batjocorește. Sâmbăta Mare prăznuiește chiar această zi, iar cântările ei sunt cele mai neobișnuite din tot anul: mormântul este numit izvor al vieții, iar Biserica Îi cântă lui Dumnezeu slujba înmormântării.EsențialTeologie și dogmăSfânta TradițieCeea ce a fost transmis: credința primită de la Apostoli și păstrată vie în Biserică de Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Pavel le cere tesalonicenilor: „țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15), iar Biserica Ortodoxă nu a opus niciodată Scriptura Tradiției: Scriptura este inima Tradiției, consemnată înlăuntrul ei și citită drept înlăuntrul ei. În jurul Scripturii stau Crezul, hotărârile sinoadelor, scrierile Sfinților Părinți, Liturghia, icoanele, canoanele și viețile sfinților. Sfântul Vasile cel Mare enumeră lucruri de care nimeni nu se îndoiește, deși nu sunt scrise nicăieri: semnul crucii, întoarcerea spre răsărit la rugăciune, cuvintele epiclezei. Tradiția nu este totuna cu obiceiul. Un obicei poate fi vechi și greșit; Tradiția este viața Duhului în Biserică, iar piatra ei de încercare este cugetul comun al Bisericii de-a lungul vremii, nu doar vechimea.EsențialTeologie și dogmăSoteriologia (mântuirea)Mântuirea, în înțelegerea ortodoxă, este vindecare și izbăvire înainte de a fi achitare. Păcatul este o boală și moartea o robie, iar Hristos este doctorul Care ia asupra Sa boala și biruitorul Care sfărâmă temnița: cu moartea pe moarte a călcat, cum spune troparul Sfintelor Paști în fiecare zi, timp de patruzeci de zile. Crucea este fapta cea mai deplină a iubirii și înfrângerea diavolului, iar Învierea este înțelesul ei. Părinții folosesc fără reținere limbajul răscumpărării și al jertfei, dar Sfântul Grigorie Teologul întreabă cui i s-a plătit prețul răscumpărării și răspunde: nu diavolului și nici unui Tată care l-ar fi cerut. Tradiția ortodoxă nu a făcut niciodată din satisfacerea dreptății divine centrul explicației, cum a făcut Apusul latin după Anselm. Ținta mântuirii nu este o sentință schimbată, ci un om schimbat: îndumnezeirea.ImportantTeologie și dogmăChenoza (deșertarea de Sine)„S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând” (Filipeni 2, 7). Tâlcuirea ortodoxă a acestui verset este atentă la ce anume este deșertarea: Fiul nu Își leapădă dumnezeirea și nici nu suspendă ceva din ea, pentru că o dumnezeire care poate fi lăsată deoparte nu este dumnezeire. Deșertarea este asumarea. Ceea ce ia asupra Sa este întreaga noastră condiție, cu foamea, oboseala, neștiința ca om, frica din grădină și moartea, și o ia fără să înceteze nicio clipă să plinească toate ca Dumnezeu. Teoriile chenotice moderne, care Îl fac pe Cuvântul să Se dezbrace de atotștiință sau de atotputernicie ca să devină om, nu sunt așadar o smerenie mai adâncă, ci vechea greșeală de a face din Întrupare o scădere.ImportantTeologie și dogmăChipul și asemănarea lui Dumnezeu„Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”, spune cartea Facerii (Facerea 1, 26), iar Părinții au dat mare greutate celor două cuvinte. Începând cu Sfântul Irineu, mulți au înțeles chipul ca ceea ce are fiecare om prin creație (rațiunea, libertatea, capacitatea de comuniune cu Dumnezeu), iar asemănarea ca scopul chipului, a deveni asemenea lui Dumnezeu, adică îndumnezeirea. Pe unul îl avem prin creație, a scris unul dintre ei, iar pe cealaltă o dobândim prin alegere liberă. Nu toți Părinții au despărțit astfel cele două cuvinte, dar toți au învățat că chipul este întunecat de păcat și niciodată distrus și că Hristos, adevăratul Chip al Tatălui, a venit să-l refacă. Chipul nu este o parte a persoanei, ci persoana întreagă, trup și suflet, iar Biserica se poartă în consecință: la Liturghie, diaconul cădește icoanele și apoi pe credincioși, pentru că și ei sunt icoane.ImportantTeologie și dogmăControversa FilioqueCuvintele „și de la Fiul”, adăugate în Apusul latin la mărturisirea Crezului că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl. Ele apar mai întâi în Spania, la Toledo, în 589, și se răspândesc în Biserica francă; teologii lui Carol cel Mare au stăruit pentru ele, iar papa Leon al III-lea a refuzat și a pus să fie gravat Crezul fără ele pe scuturi de argint, în bazilica Sfântul Petru. Roma însăși a început să le cânte abia în jurul anului 1014. Obiecția ortodoxă este dublă. Din punct de vedere canonic, Crezul unui Sinod Ecumenic a fost schimbat de o singură parte a Bisericii, deși Efesul interzisese orice alt crez. Din punct de vedere teologic, a face din Fiul un al doilea izvor al Duhului desființează monarhia Tatălui și estompează Persoanele, topindu-le în ființa lor comună. Sfântul Fotie cel Mare, sinodul din 879-880 și Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului, au rămas, fiecare, neclintiți, iar Filioque rămâne una dintre problemele dintre Biserici.ImportantTeologie și dogmăEclesiologia (învățătura despre Biserică)Învățătura ortodoxă despre Biserică, ce este mai puțin o doctrină despre o instituție și mai mult o mărturisire a ceea ce este Biserica: Trupul lui Hristos și templul Duhului, una, sfântă, sobornicească și apostolească, așa cum spune Crezul. Ea se află întreagă în fiecare Euharistie adunată în jurul episcopului ei. Acolo unde se arată episcopul, scria Sfântul Ignatie Teoforul, acolo să fie și poporul, după cum acolo unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica sobornicească. Bisericile locale nu sunt ramuri ale unei organizații mai mari, ci Biserica cea una în fiecare loc, ținute laolaltă de o singură credință, de o singură Euharistie și de sinoade, fără vreun episcop mai presus de sinod. Biserica Ortodoxă se mărturisește pe sine ca fiind această Biserică una, nu o parte a ei. Cum trebuie vorbit despre creștinii din afara ei se dezbate chiar între teologii ortodocși: unii, urmându-l pe părintele Georges Florovsky, au spus că granițele canonice ale Bisericii nu sunt limita lucrării Duhului, iar alții țin de o interpretare mai strictă. Biserica însăși nu a tranșat chestiunea printr-un sinod.ImportantTeologie și dogmăHarul este necreatÎn Ortodoxie, harul nu este un dar creat pe care Dumnezeu îl face și apoi îl înmânează. Este Dumnezeu Însuși, în energiile Sale necreate, dăruit făpturilor Sale: lumina de pe Tabor, focul de la Cincizecime și harul Sfintelor Taine sunt Dumnezeu Care Se împărtășește pe Sine, nu o substanță produsă anume pentru aceasta. Aceasta decurge din distincția dintre ființă și energii și este punctul în care teologia ortodoxă și cea scolastică se despart cel mai net, pentru că un har creat nu poate fi niciodată altceva decât un lucru așezat între Dumnezeu și suflet. Îndumnezeirea depinde în întregime de aceasta: o făptură nu poate fi făcută părtașă dumnezeieștii firi primind ceva creat.ImportantTeologie și dogmăHomoousios (deoființă)De o ființă: cuvântul pe care Sinodul I Ecumenic l-a pus în Crez ca să spună că Fiul este Dumnezeu întocmai în sensul în care este Tatăl, nu un dumnezeu mai mic și nici cea dintâi dintre făpturi. A fost un cuvânt greu de ales. Nu se află în Scriptură, fusese folosit într-un sens condamnat la Antiohia în 268, iar timp de o jumătate de secol după Niceea episcopi care nu erau arieni au preferat homoiousios, de ființă asemănătoare, la o singură literă distanță. Sfântul Atanasie cel Mare a susținut că nimic mai puțin nu era de ajuns, iar Capadocienii i-au câștigat pe cei care șovăiseră, arătând că o singură ființă nu înseamnă neapărat o singură persoană. Sinodul al II-lea Ecumenic l-a confirmat în 381. Calcedonul a folosit apoi același cuvânt de două ori: Hristos este de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după omenitate.ImportantTeologie și dogmăIpostasul (persoana)O Persoană: unul dintre cei Trei din Sfânta Treime sau Persoana unică a Fiului întrupat. Până în secolul al IV-lea, cuvântul era aproape un sinonim al lui ousia, ființă, iar anatematismele de la Niceea înseși le folosesc pe amândouă împreună; de aceea Răsăritul bănuia Apusul că îi face pe cei Trei o singură persoană, iar Apusul bănuia Răsăritul că face din ei trei dumnezei. Părinții Capadocieni au statornicit deosebirea pe care Biserica a păstrat-o: ousia este ceea ce este comun, ipostasul ceea ce este particular, așa cum firea omenească este comună lui Petru și lui Pavel, iar fiecare dintre ei este cineva. Tatăl, Fiul și Duhul sunt o singură ousia și trei ipostasuri, deosebite numai prin origine. Calcedonul a aplicat apoi cuvântul lui Hristos: un singur ipostas în două firi. Mult din gândirea ortodoxă modernă despre ce este persoana pornește de aici.ImportantTeologie și dogmăLogosul și rațiunile (logoi)Fiecare lucru creat are un logos, un cuvânt sau o rațiune prin care Dumnezeu îl voiește, iar toate acestea sunt ținute laolaltă în Logosul cel unul, Care S-a făcut trup. Sfântul Maxim dezvoltă aceasta în a șaptea dintre Ambigua: rațiunile (logoi) nu sunt lucrurile înseși și nici o lume separată a ideilor, ci voirile lui Dumnezeu cu privire la fiecare lucru, necreate în El și temeiul pentru care fiecare lucru este ceea ce este. A cunoaște cu adevărat o făptură înseamnă, așadar, a o citi înapoi până la Făcătorul ei, iar păcatul înseamnă a refuza aceasta. Acesta este răspunsul ortodox la Ideile platonice și de aceea contemplarea naturii este o treaptă a vieții duhovnicești, între păzirea poruncilor și cunoașterea lui Dumnezeu.ImportantTeologie și dogmăOusia (ființă/fire)Ființa: ceea ce este un lucru, iar în Dumnezeu ceea ce este comun Tatălui, Fiului și Duhului, astfel încât fiecare este deplin Dumnezeu și nu sunt trei dumnezei. Eunomie susținea că ființa dumnezeiască poate fi cunoscută și numită (că Dumnezeu este pur și simplu nenașterea) și, prin urmare, că Fiul cel născut nu poate fi Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nyssa au răspuns că nu cunoaștem ființa nici măcar a unei furnici, cu atât mai puțin pe a lui Dumnezeu, și că fiecare nume pe care I-l dăm lui Dumnezeu numește ceva despre El, niciodată ceea ce este El. Acest refuz este rădăcina tradiției apofatice și a deosebirii dintre ființa cea de necunoscut și energiile în care Dumnezeu Se dăruiește pe Sine. În limbajul sinoadelor despre Hristos, ousia și firea înseamnă același lucru: El are două, cea dumnezeiască și cea omenească.ImportantTeologie și dogmăPerihoreza (întrepătrunderea)Fiecare Persoană a Sfintei Treimi locuiește întreagă în celelalte, fără amestecare și fără să înceteze a fi Ea Însăși. Sfântul Ioan Damaschin dă cuvântului sensul său teologic statornicit: cei Trei Își au existența Unul în Altul, astfel încât unde este Unul sunt toți Trei, iar lucrările lui Dumnezeu în afara Sa nu sunt niciodată împărțite între Ei. Același cuvânt are și un al doilea rost în hristologie, unde cele două firi ale lui Hristos se întrepătrund în chip neamestecat, și astfel Biserica poate spune că Dumnezeu a fost răstignit și că un om primește închinare, respingând totodată atât amestecarea lui Eutihie, cât și împărțirea lui Nestorie.ImportantTeologie și dogmăRecapitularea (anakefalaiosis)Hristos adună în Sine întreaga viață omenească și o trăiește din nou, cum se cuvine. Sfântul Irineu dezvoltă aceasta în amănunt împotriva gnosticilor: acolo unde Adam a fost neascultător la lemn, Hristos este ascultător pe lemn; acolo unde Eva a crezut unui vestitor și s-a legat, Fecioara a crezut unui vestitor și a dezlegat nodul; iar Hristos a trecut prin fiecare vârstă a vieții, pruncia, copilăria, tinerețea și vârsta bărbăției, sfințind-o pe fiecare prin faptul că a trăit-o. Mântuirea, în această înțelegere, nu este o tranzacție încheiată peste capul nostru, ci o a doua parcurgere a întregului drum omenesc, făcută cum trebuie, de Unul Care este al nostru.ImportantTeologie și dogmăArianismulÎnvățătura lui Arie, preot din Alexandria, potrivit căreia Fiul lui Dumnezeu este cea dintâi și cea mai mare dintre făpturi, prin Care Dumnezeu a făcut lumea, dar o făptură: a fost cândva când El nu era. Arie a pus-o în cântece populare, pe care le cântau corăbierii și morarii. Sinodul I Ecumenic a condamnat-o în 325 și a scris homoousios în Crez, iar timp de o jumătate de secol după aceea s-a părut că Niceea pierduse: împărații au favorizat partidele ariene și semiariene, Sfântul Atanasie cel Mare a fost exilat de cinci ori, iar după sinoadele din 359 Fericitul Ieronim a scris că lumea întreagă a gemut și s-a mirat să se descopere ariană. Goții au fost încreștinați de un misionar arian, așa că regatele care au urmat Romei în Apus au fost la început ariene. Sinodul al II-lea Ecumenic, în 381, i-a pus capăt în cuprinsul imperiului.ImportantTeologie și dogmăCreația și cosmologiaDumnezeu a creat lumea ex nihilo (din nimic), ca act liber al iubirii, nu din necesitate. Creația este bună în sine (Facerea 1, 31), dar nu este divină: este deosebită de Dumnezeu, însă susținută de energiile Lui necreate. Lumea materială nu este rea (împotriva gnosticismului). Întregul cosmos este menit transfigurării, nu distrugerii.ImportantTeologie și dogmăNăscătoarea de Dumnezeu și Imaculata ConcepțieOrtodoxia o cinstește pe Născătoarea de Dumnezeu mai presus de orice făptură și nu susține Imaculata Concepție, dogma definită la Roma în 1854, potrivit căreia ea a fost ferită de pata păcatului originar din prima clipă a zămislirii ei. Obiecția ortodoxă nu este că ea ar fi mai puțin sfântă, ci că dogma răspunde la o întrebare pe care Ortodoxia nu o pune: presupune o vină moștenită, pe care Răsăritul nu a învățat-o niciodată, așa că nu există nicio pată de care Fecioara să fi fost ferită. A fost muritoare, așa cum și noi suntem muritori, a murit, iar curăția ei este rodul unei ascultări libere, nu o scutire acordată înainte ca ea să-și poată da consimțământul. A face din ea o excepție înseamnă a o face mai puțin asemenea nouă, iar tocmai ca una dintre noi I-a dat ea Cuvântului trupul Său.ImportantTeologie și dogmăPăcatul strămoșesc (față de păcatul originar)Ceea ce moștenește omenirea de la Adam, în înțelegerea ortodoxă, este o stare, nu o vină: supunerea la moarte, stricăciunea, patimile și o voință aplecată spre păcat, stare în care se naște fiecare om și în care apoi fiecare păcătuiește el însuși. Textul grecesc de la Romani 5, 12 spune că moartea a trecut la toți oamenii pentru că toți au păcătuit; traducerea latină a citit aceleași cuvinte ca „în care toți au păcătuit”, adică în Adam, iar Fericitul Augustin a clădit pe această lectură o învățătură despre o vină transmisă fiecărui copil. Răsăritul nu l-a urmat. Chipul lui Dumnezeu este întunecat, nu distrus, iar libertatea rămâne. De aceea Biserica Ortodoxă nu are nevoie de dogma latină a Imaculatei Concepții și nici nu o primește: această dogmă există pentru a o scuti pe Fecioara de o vină pe care Răsăritul nu a învățat-o niciodată. Botezul este spre iertarea păcatelor și spre nașterea din nou în viața lui Hristos.ImportantTeologie și dogmăSinergia (voința liberă și harul)Ortodoxia învață sinergia, synergeia, lucrarea împreună a harului dumnezeiesc și a libertății omenești. Harul merge înainte, trezește și dă putere; voința trebuie să consimtă și să continue să consimtă și rămâne liberă să refuze. Aceasta exclude pelagianismul, care face din mântuire lucrarea efortului omenesc, și exclude predestinarea absolută, hotărârea care mântuiește sau osândește fără să țină seama de voință. Scriptura vorbește, într-adevăr, despre cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut mai înainte și i-a hotărât mai înainte, iar Părinții au înțeles aceasta ca preștiință, nu ca constrângere: Dumnezeu știe ce va alege o făptură liberă, fără să aleagă în locul ei.ImportantTeologie și dogmăTeologia apofaticăA vorbi despre Dumnezeu spunând ce nu este El, pentru că tot ce poate cuprinde mintea omenească este mai puțin decât Dumnezeu. Moise a intrat în întunericul cel des unde era Dumnezeu, iar Sfântul Grigorie de Nyssa tâlcuiește acest întuneric ca locul unde se oprește cunoașterea și începe întâlnirea. Teologia mistică a Areopagitului urcă prin negații până ajunge să nege înseși negațiile. Aceasta nu este agnosticism și nici tăcere de dragul tăcerii: ea ferește mintea să-și facă idol din propriile concepte și este calea spre unire, nu un zid. Liturghia o rostește în rugăciune: „Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns”. Teologia pozitivă, catafatică, nu este desființată de ea (Dumnezeu este cu adevărat bun și cu adevărat Tată), dar este rostită întotdeauna știind că realitatea este mai mult decât cuvântul.Teologie și dogmăLumea îngerilor și a demonilorÎngerii sunt ființe duhovnicești netrupești, create înaintea lumii materiale. Tradiția ortodoxă îl urmează pe autorul scrierilor areopagitice în descrierea celor nouă cete îngerești, în trei triade: Serafimii, Heruvimii, Tronurile; Domniile, Puterile, Stăpâniile; Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii. Satana (Lucifer) și demonii sunt îngeri căzuți, care s-au răzvrătit din mândrie. Fiecărui om i se rânduiește la Botez un înger păzitor.Teologie și dogmăMonofizitismulÎnvățătura lui Eutihie, potrivit căreia după unire Hristos are o singură fire, omenitatea Sa fiind absorbită în dumnezeirea Sa ca o picătură de vin în mare. A fost condamnată la Calcedon în 451, de sinodul care a mărturisit o singură Persoană în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit. Condamnarea rămâne în vigoare și nu a fost niciodată reconsiderată.Teologie și dogmăMonotelismulÎnvățătura potrivit căreia Hristos cel întrupat are o singură voință, propusă în secolul al VII-lea ca o formulă asupra căreia calcedonienii și cei care respinseseră Calcedonul s-ar fi putut înțelege și promovată prin decret imperial în Ecthesis-ul din 638 și în Typos-ul din 648. Forma ei mai veche a fost monoenergismul, o singură lucrare. Ortodoxia a respins-o pentru că voința ține de fire: un Hristos fără voință omenească nu este om, iar voința este tocmai facultatea care a căzut, așa că ceea ce El nu a asumat nu a vindecat. Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, episcopul Romei, au fost judecați și exilați pentru că au respins-o, iar Sfântului Maxim i s-au tăiat limba și mâna dreaptă, ca să nu-și mai poată nici rosti, nici scrie mărturisirea. Sinodul al VI-lea Ecumenic a condamnat-o în 681, după ce amândoi muriseră.Teologie și dogmăNestorianismulÎnvățătura condamnată la Efes în 431 în persoana lui Nestorie, arhiepiscopul Constantinopolului, care nu voia să o numească pe Fecioara Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, ci numai Hristotokos, născătoare de Hristos. Sfântul Chiril al Alexandriei a văzut în ea un Hristos împărțit în doi subiecți, un om și Cuvântul Care locuia în el, și a stăruit că Cel născut din Fecioară, Care a pătimit și a murit, este Însuși Cuvântul lui Dumnezeu în trup. Nestorie a fost depus și a murit în exil. Dacă a susținut sau nu învățătura care îi poartă numele se dezbate încă, iar Biserica Asiriană a Răsăritului, care îl cinstește, nu a luat niciodată parte la sinod. Biserica Ortodoxă păstrează judecata sinodului și, de fiecare dată când o numește pe Fecioara Născătoare de Dumnezeu, mărturisește ceea ce a apărat Efesul: un singur Hristos, Dumnezeu făcut om, și nu un om în care a venit să locuiască Dumnezeu.Teologie și dogmăSofiologiaUn sistem dezvoltat de Vladimir Soloviov și elaborat teologic de părintele Serghei Bulgakov, în care Sofia, Înțelepciunea lui Dumnezeu, este tratată ca un principiu care stă între Dumnezeu și creație și care este, într-un anumit sens, personal. A fost condamnat în 1935 de Patriarhia Moscovei și, separat, în același an, de Biserica Rusă din afara granițelor, care în acel deceniu rareori cădea de acord cu Moscova în vreo privință. Obiecția este că introduce în învățătura despre Dumnezeu o a patra realitate și estompează hotarul dintre necreat și creat, singurul hotar la care teologia ortodoxă nu renunță niciodată. Ceea ce căuta sofiologia, un contact real între Dumnezeu și lume care să fie Dumnezeu Însuși, și nu o creatură, se află deja în tradiție, în deosebirea dintre ființă și energii.