Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos)

Născătoarea de Dumnezeu, titlul pe care Sinodul al III-lea Ecumenic l-a confirmat la Efes, în 431: Cel pe Care L-a născut este Dumnezeu, iar a-i da un nume mai mic înseamnă a-L împărți pe Fiul ei. Biserica o numește pururea Fecioară, iar în ecteniile de la aproape fiecare slujbă, Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, și îi cere rugăciunile mai des decât pe ale oricui altcuiva. Părinții, începând cu Sfântul Iustin Martirul și Sfântul Irineu, au numit-o noua Evă, a cărei ascultare a dezlegat neascultarea celei dintâi Eve, iar Sfântul Nicolae Cabasila a scris că Întruparea a fost lucrarea nu numai a Tatălui, a Fiului și a Duhului, ci și a voinței și a credinței Fecioarei. Biserica prăznuiește Adormirea ei ca pe o moarte adevărată, urmată de mutarea ei la cer cu trupul și cu sufletul, cântată în imnele praznicului fără să fi fost definită ca dogmă; dogma latină a Imaculatei ei Concepții Biserica nu o primește, pentru că nu a învățat niciodată vina moștenită de care această dogmă o scutește. Icoana ei stă în stânga ușilor împărătești, iar în absida altarului, deasupra Sfintei Mese, este adesea zugrăvită ca Platytera, mai cuprinzătoare decât cerurile, ținându-L pe Hristos.