Iconografie și artă sacră

13 subiecte

EsențialIconografie și artă sacrăTeologia icoaneiIcoanele nu sunt simplă artă religioasă: ele sunt „teologie în culori”, ferestre spre realitatea cerească. Cinstirea icoanelor se întemeiază pe Întrupare: pentru că Dumnezeu S-a făcut văzut în Hristos, este cu putință și se cuvine ca El să fie zugrăvit. „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Cinstea dată icoanei (eikon) trece asupra prototipului (prototypon).ImportantIconografie și artă sacrăCrucea (simbol și obiect)Principalul simbol al creștinismului ortodox. Are mai multe forme: crucea bizantină (cu suportul pentru picioare înclinat), crucea rusească (cu trei brațe transversale), crucea greacă (cu brațe egale) și crucea de procesiune. Se află în fiecare biserică și casă ortodoxă, iar credincioșii o poartă asupra lor. Semnul crucii (de la dreapta la stânga, cu trei degete unite pentru Sfânta Treime și cu două îndoite pentru cele două firi ale lui Hristos) se face neîncetat în rugăciune și în cult.ImportantIconografie și artă sacrăHristos Pantocrator (tip iconografic)Cea mai importantă și mai răspândită icoană a lui Hristos: El este zugrăvit ca stăpânitor și judecător al tuturor (Pantocrator înseamnă „Atotțiitorul”). Hristos este redat din față, ținând Evanghelia în mâna stângă și binecuvântând cu dreapta. În icoana de la Sinai chipul Său este asimetric, iar cele două jumătăți sunt adesea înțelese una ca a milostivirii, cealaltă ca a judecății. De obicei este așezată în turla centrală a bisericii și pe catapeteasmă. Pantocratorul de la Sinai (secolul al VI-lea) este cel mai vechi exemplu cunoscut.ImportantIconografie și artă sacrăIconoclasmulVeacul și mai bine în care împărații bizantini au purtat război împotriva icoanelor. Leon al III-lea l-a început în anii 720, Constantin al V-lea l-a dus mai departe și a obținut întărirea lui de către sinodul de la Hieria, în 754, iar monahii au suferit cel mai mult: Sfântul Cuvios Mucenic Ștefan cel Nou a fost ucis în 765. Sinodul al VII-lea Ecumenic, întrunit la Niceea în 787 sub împărăteasa Irina și Sfântul Ierarh Tarasie, a restabilit icoanele, dar Leon al V-lea le-a interzis din nou în 815, iar Sfântul Cuvios Teodor Studitul a condus rezistența din exil. Împărăteasa Teodora și Sfântul Ierarh Metodie le-au restabilit definitiv în 843: este Triumful Ortodoxiei, prăznuit și astăzi în prima duminică a Postului Mare. Disputa Îl privea pe Hristos: dacă Cuvântul S-a făcut trup, El poate fi zugrăvit, iar a refuza icoana înseamnă a pune la îndoială Întruparea. Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a spus-o limpede: nu mă închin materiei, ci mă închin Făcătorului materiei, Care pentru mine S-a făcut materie. Cinstea dată icoanei, a învățat sinodul împreună cu Sfântul Vasile cel Mare, trece asupra celui pe care îl înfățișează, iar adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu.ImportantIconografie și artă sacrăSfânta Sofia (Hagia Sofia)Marea Biserică a Constantinopolului, închinată Sfintei Înțelepciuni a lui Dumnezeu, Care este Hristos. Iustinian a zidit-o în cinci ani și a sfințit-o în 537, după ce biserica dinaintea ei arsese în răscoala Nika; arhitecții ei, Antemie din Tralles și Isidor din Milet, au înălțat o cupolă despre care Procopie spunea că pare să atârne din cer de un lanț de aur. Cupola s-a prăbușit în 558 și a fost înălțată din nou, mai sus. Timp de nouă secole a fost catedrala Patriarhului Ecumenic și modelul cultului ortodox: rânduiala ei a devenit rânduiala întregii Biserici, iar în ea trimișii cneazului Vladimir nu mai știau dacă se află în cer sau pe pământ. Cruciații au jefuit-o în 1204. La 29 mai 1453 a devenit moschee, iar cu timpul mozaicurile ei au fost acoperite cu tencuială; în 1934 a fost transformată în muzeu, când multe dintre ele au fost scoase la lumină, iar în 2020 din nou în moschee, în ciuda protestelor Patriarhiei Ecumenice și ale Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.ImportantIconografie și artă sacrăChipul nefăcut de mână (Sfânta Mahramă)Pânza pe care, după tradiție, Hristos Și-a lăsat întipărit propriul chip și pe care a trimis-o lui Abgar, regele Edesei, care era bolnav. Este icoana la care apărătorii icoanelor au recurs cei dintâi în disputa despre icoane, pentru că este un chip al lui Hristos pe care nu l-a făcut niciun pictor și pe care l-a dat Hristos Însuși, așa încât argumentul că o icoană a lui Dumnezeu ar fi o îndrăzneală trebuie să-i dea un răspuns. Pânza a fost adusă de la Edesa la Constantinopol în 944, iar Biserica prăznuiește această zi. În pictură este întotdeauna numai chipul, pe o pânză, din față, fără trup, și este icoana așezată după tradiție deasupra ușilor bisericii sau deasupra ușilor împărătești. Pomenire: 16 august.ImportantIconografie și artă sacrăDeisisHristos pe tron, cu Născătoarea de Dumnezeu de-a dreapta Lui și cu Sfântul Ioan Botezătorul de-a stânga, amândoi întorși spre El, cu mâinile ridicate și cu capetele plecate. Cuvântul înseamnă rugăciune de cerere, iar compoziția este un argument despre rugăciune: cei doi mai mari dintre cei născuți din femei sunt înfățișați făcând singurul lucru pe care Biserica le cere să-l facă, anume să ceară. Deisis stă în centrul catapetesmei și dă numele întregului registru, iar într-o biserică mare acest rând se prelungește cu arhanghelii, apostolii și ierarhii, toți înclinați în aceeași parte. Nimeni din compoziție nu privește spre cel care o contemplă, în afară de Hristos.ImportantIconografie și artă sacrăEleusa (Duioșia)Pruncul Își lipește obrazul de obrazul mamei Sale, iar ea își pleacă spre El capul; în cele mai multe dintre aceste icoane ea privește în afara icoanei, nu spre El, cu o expresie care nu este de bucurie. Tipul spune două lucruri deodată: Întruparea este atât de reală încât un copil se poate agăța de mama lui, iar ea știe deja. Icoana Maicii Domnului de la Vladimir, adusă de la Constantinopol la Kiev în secolul al XII-lea și apoi paladiul Moscovei, este cea mai vestită dintre ele. Acolo unde Hodighitria arată, Eleusa ține în brațe, iar cele două tipuri acoperă împreună cele mai multe dintre icoanele Maicii Domnului din orice biserică ortodoxă.ImportantIconografie și artă sacrăHodighitria (Îndrumătoarea)Născătoarea de Dumnezeu ține Pruncul pe un braț și Îl arată cu cealaltă mână. Nu privește spre El și nici nu își întoarce privirea de la cel care privește icoana: ea îndreaptă atenția, iar gestul acesta este întregul conținut al tipului. Pruncul este înfățișat ca un om mic, nu ca un sugar, binecuvântând și ținând un sul. Originalul se afla în mănăstirea Hodegon din Constantinopol, era purtat în procesiuni în jurul zidurilor și s-a pierdut când a căzut cetatea. Tradiția atribuie prima icoană de acest tip Sfântului Evanghelist Luca, lucru pe care Biserica îl înțelege ca pe o afirmație despre autoritate, nu despre tehnica penelului.ImportantIconografie și artă sacrăIcoana Sfintei Treimi a lui RubliovCea mai vestită icoană ortodoxă, pictată de Sfântul Cuvios Andrei Rubliov (cca 1411-1427) pentru Lavra Sfânta Treime a Sfântului Serghie. Îi înfățișează pe cei trei îngeri care l-au cercetat pe Avraam (Facerea 18) ca icoană a Sfintei Treimi. Se remarcă prin compoziția circulară, care sugerează iubirea reciprocă (perihoreza) a celor trei Persoane. O capodoperă teologică.ImportantIconografie și artă sacrăTipurile iconografice ale Născătoarei de DumnezeuPrincipalele tipuri iconografice ale Fecioarei Maria: Hodighitria („Îndrumătoarea”, care Îl arată pe Hristos), Eleusa sau Glykophilousa („Duioșia”, cu obrajii lipiți), Platytera („Mai încăpătoare decât cerurile”, cu Hristos în pântecele ei și cu mâinile înălțate în rugăciune) și Oranta (rugându-se cu mâinile înălțate). Vestite icoane făcătoare de minuni: cea de la Iviron, cea de la Kazan, cea de la Vladimir, Megalohari din Tinos.Iconografie și artă sacrăErminia picturii bizantineUn manual de lucru alcătuit la Athos de Dionisie din Furna în jurul anului 1730 și cel mai apropiat lucru de o normă scrisă a picturii pe care îl are tradiția. Jumătate din el privește meșteșugul: cum se pregătește panoul, cum se macină pigmenții, cum se așterne aurul, cum se clădesc carnațiile pornind de la proplasma întunecată în sus. Cealaltă jumătate este iconografie propriu-zisă, scenă cu scenă: cine unde stă la fiecare praznic, cum arată fiecare sfânt și ce scrie pe sulul lui. Este descriptiv, nu normativ: consemnează ceea ce se făcea deja, și de aceea este util și de aceea niciun sinod nu a trebuit vreodată să-l aprobe.Iconografie și artă sacrăMarile stiluri iconograficeFelurile în care au fost pictate icoanele în cadrul unei singure tradiții, toate legate de aceleași chipuri, aceleași praznice și același canon. Bizanțul a statornicit formele, din veacurile dinastiilor macedoneană și comnenă până la pictura paleologă din secolul al XIV-lea, cu mișcarea și lumina ei. Novgorodul a pictat cu culoare limpede și linie îndrăzneață, iar Moscova a dat tradiției pe Teofan Grecul, pe Andrei Rubliov și pe Dionisie. După 1453, pictorii cretani, între care Teofan Cretanul, au păstrat vie maniera bizantină sub stăpânirea Veneției și au transmis-o Athosului, iar Serbia, Bulgaria, România și Georgia i-au dat fiecare un accent propriu. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, o mare parte a picturii s-a îndreptat spre naturalismul artei apusene, iar secolul al XX-lea a întors-o înapoi: Fotis Kontoglou în Grecia și Leonid Uspensky la Paris s-au întors la vechile modele și la vechile lor temeiuri.