Epoca apostolică (30-100 d.Hr.)

Prima generație creștină, de la Cincizecime până la mutarea la Domnul a Sfântului Apostol Ioan, ultimul dintre cei Doisprezece, pe la sfârșitul secolului I. În acest timp, Evanghelia a ajuns de la Ierusalim la Antiohia, unde ucenicii au fost numiți pentru prima dată creștini, și la Roma; Sinodul Apostolic de la Ierusalim a hotărât, pe la anul 49, că cei dintre neamuri nu au nevoie să primească tăierea împrejur; Sfântul Apostol Pavel și-a făcut călătoriile și și-a scris epistolele; Sfântul Apostol Iacob al lui Zevedeu, Sfântul Apostol Iacob, fratele Domnului, și Sfinții Apostoli Petru și Pavel au primit moarte mucenicească; iar în anul 70 a fost distrus Templul. La sfârșitul acestei epoci, Noul Testament era scris, Euharistia se săvârșea în prima zi a săptămânii, iar Biserica era rânduită așa cum este și astăzi. Sfântul Sfințit Mucenic Clement al Romei, scriind pe la anul 96, spune că apostolii au așezat episcopi și diaconi și au rânduit ca alții să le urmeze, iar un deceniu mai târziu Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie al Antiohiei scrie despre episcopul, presbiterii și diaconii din fiecare Biserică și despre faptul că nimic nu se face fără episcop.