Ortodoxia sub stăpânirea otomană

Cele peste patru secole în care ortodocșii din Balcani, din Asia Mică și din Orientul Mijlociu au trăit sub sultanii otomani, de la căderea Constantinopolului până când națiunile balcanice și-au câștigat, una după alta, libertatea, de-a lungul secolului al XIX-lea și până la războaiele balcanice din 1912. Sultanul l-a făcut pe Patriarhul Ecumenic căpetenia tuturor ortodocșilor din imperiu, adică a milletului Rum, răspunzător pentru ei în cele civile ca și în cele duhovnicești, ceea ce a dat Bisericii deopotrivă un loc ocrotit și o povară politică: patriarhii erau scoși din scaun după bunul plac, iar Grigorie al V-lea a fost spânzurat în 1821. Creștinii plăteau dări mai grele, nu aveau voie să poarte arme, iar în Balcani dădeau băieți la tributul de copii. Cei uciși pentru că au refuzat islamul sau pentru că s-au întors la Hristos după ce se lepădaseră de El sunt Noii Mucenici. Biserica a păstrat credința, limba și școlile, iar la sfârșitul acestei epoci colivarii, între care Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul și Sfântul Ierarh Macarie al Corintului, i-au dăruit Filocalia.