Paternitatea duhovnicească (Gheronda/Stareț)

Călăuzirea unui suflet de către un bătrân duhovnicesc, gheron în greacă și stareț în rusă, lucru vechi cât pustia, unde un monah tânăr venea la un avvă și îi spunea: spune-mi un cuvânt. Ucenicul își descoperă gândurile, chiar și pe cele de care îi este rușine, și ascultă; starețul se roagă pentru el și îi dă cuvântul de care are nevoie, nu pe cel pe care și-l dorește. Pe stareț nu îl face o funcție, ci un dar, dreapta socoteală, iar unora li s-a dat mai mult: Sfântul Cuvios Serafim de Sarov și Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul au rămas în amintire pentru că răspundeau la întrebări înainte să le fie puse. Starețul nu trebuie să fie neapărat preot, căci mulți au fost simpli monahi, deși dezlegarea în Taina Spovedaniei îi aparține preotului. Tradiția a revenit în Rusia prin ucenicii Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț (Velicicovschi) și a atins culmea la Optina, unde Sfântul Cuvios Ambrozie primea vizitatori din toată Rusia și unde Dostoievski a găsit mult din starețul său Zosima.