Sinodul al VII-lea Ecumenic

Pentru cei ce au dobândit vrednicia preoțească, rânduielile canonice sunt și mărturii, și îndreptări; pe care, primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu de-Dumnezeu-văzătorul David, către Domnul Dumnezeu, zicând: Întru calea mărturiilor Tale m-am desfătat, ca întru toată bogăția; și: Ai poruncit dreptate, mărturiile Tale, în veac; înțelepțește-mă și voi fi viu. Și în veac glasul proorocesc ne poruncește să păzim mărturiile lui Dumnezeu și să viețuim întru ele, rămânând, se înțelege, neclintite și neschimbate; căci și de-Dumnezeu-văzătorul Moise zice așa: La ele nu se poate adăuga, și din ele nu se poate scoate. Iar dumnezeiescul apostol Petru, lăudându-se întru ele, strigă: Spre care doresc și îngerii să privească. Și Pavel zice: Chiar dacă noi, sau un înger din cer, v-ar binevesti altceva decât ce v-am binevestit, anatema să fie. Așadar, acestea fiind astfel, și mărturisindu-ni-se nouă, bucurându-ne de ele ca unul ce ar afla multe prăzi, îmbrățișăm cu bucurie dumnezeieștile canoane, și întărim întreagă și neclintită rânduiala lor, a celor așezate de sfintele trâmbițe ale Duhului, prea-lăudații apostoli, și de cele șase sfinte sinoade a toată lumea, și de cele adunate pe alocuri spre așezarea unor astfel de rânduieli, și de sfinții noștri părinți. Căci toți aceștia, luminați de unul și același Duh, au rânduit cele de folos. Și pe cei pe care ei îi dau anatemei, și noi îi anatematizăm; iar pe cei pe care îi dau caterisirii, și noi îi caterisim; iar pe cei pe care îi dau afurisirii, și noi îi afurisim; iar pe cei pe care îi dau certării, și noi îi supunem la fel. Căci: Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, mulțumindu-vă cu cele de față; așa strigă lămurit cel ce s-a suit la al treilea cer și a auzit cuvinte nespuse, Pavel, dumnezeiescul apostol.

De vreme ce, cântând, ne făgăduim lui Dumnezeu: Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale; mântuitor este ca toți creștinii să păzească aceasta, dar mai ales cei îmbrăcați cu vrednicia preoțească. Drept aceea, hotărâm ca oricine urmează să fie înaintat la treapta episcopiei să cunoască desăvârșit Psaltirea, pentru ca, prin aceasta, să îndemne astfel și tot clerul său să se deprindă la fel. Să fie însă cercetat cu de-amănuntul de mitropolit, dacă are râvnă să citească cercetător, iar nu în treacăt, atât sfintele canoane, cât și Sfânta Evanghelie, și cartea dumnezeiescului apostol, și toată dumnezeiasca Scriptură, și să se poarte după poruncile dumnezeiești, și să învețe poporul său. Căci ființa ierarhiei noastre sunt cuvintele predanisite de Dumnezeu, adică adevărata cunoștință a dumnezeieștilor Scripturi, precum a spus marele Dionisie. Iar de s-ar îndoi, și nu ar voi cu bucurie să facă și să învețe astfel, să nu se hirotonească. Căci Dumnezeu a zis proorocește: Tu ai lepădat cunoștința, și Eu te voi lepăda pe tine, ca să nu-Mi mai fii preot.

Orice alegere de presbiter, sau de diacon, făcută de dregători lumești, să rămână fără tărie, potrivit canonului care zice: Dacă vreun episcop, folosindu-se de dregători lumești, ar dobândi prin ei stăpânirea unei biserici, să se caterisească, și să se afurisească, și toți cei ce sunt în comuniune cu el. Căci se cuvine ca cel ce urmează să fie înaintat la episcopie să fie ales de episcopi, precum au hotărât sfinții părinți de la Niceea, în canonul care zice: Se cuvine ca episcopul să fie așezat mai ales de către toți cei din eparhie; iar dacă aceasta ar fi anevoioasă, fie din pricina vreunei nevoi grabnice, fie din pricina lungimii drumului, adunându-se în orice chip cel puțin trei la un loc, iar cei absenți alăturându-se și ei prin vot, și încuviințând prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea, în fiecare eparhie, mitropolitului.

Pavel, dumnezeiescul apostol, vestitorul adevărului, așezând ca un canon presbiterilor din Efes, sau mai degrabă întregii adunări preoțești, a grăit așa, cu îndrăzneală: N-am poftit argintul, sau aurul, sau haina nimănui; toate vi le-am arătat, că, ostenindu-vă astfel, se cuvine să veniți în ajutorul celor slabi, socotind că este mai fericit a da decât a lua. Drept aceea, și noi, învățați de la el, hotărâm ca episcopul, sub cuvânt de păcate, să nu unelteasca în niciun chip, pentru câștig rușinos, ca să ceară aur, sau argint, sau altceva de acest fel de la episcopii, sau clericii, sau monahii ce se află sub el. Căci zice apostolul: Cei nedrepți nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu; și: Nu sunt datori copiii să agonisească pentru părinți, ci părinții pentru copii. Deci, dacă s-ar afla cineva oprind de la slujbă, și afurisind, pentru cerere de aur sau de altceva, sau pentru vreo patimă a sa, pe vreunul dintre clericii de sub el, sau închizând vreo biserică cinstită, ca să nu se săvârșească într-însa slujbele lui Dumnezeu, și îndreptându-și nebunia asupra lucrului celui nesimțitor, unul ca acesta, într-adevăr fără de simțire fiind, se va supune aceleiași pătimiri, și răutatea lui se va întoarce asupra capului său, ca un călcător al poruncii lui Dumnezeu și al rânduielilor apostolești. Căci și Petru, cel dintâi și mai-mare al apostolilor, poruncește: Păstoriți turma lui Dumnezeu ce este între voi, veghind asupra ei nu cu silă, ci de bunăvoie, după Dumnezeu; nu pentru câștig rușinos, ci cu osârdie; nu ca stăpânind peste cei încredințați, ci făcându-vă pildă turmei; și când Se va arăta Mai-Marele Păstorilor, veți lua cununa cea neveștejită a slavei.

Păcat de moarte este când unii, păcătuind, rămân neîndreptați. Iar mai rău decât aceasta este dacă, învârtoșați la cerbice, se ridică împotriva evlaviei și a adevărului, prețuind mai mult mamona decât ascultarea de Dumnezeu, și nu se țin de rânduielile lui canonice. Întru aceștia nu este Domnul Dumnezeu, dacă nu cumva, smerindu-se, își vor veni în fire din greșeala lor; căci ei trebuie mai degrabă să se apropie de Dumnezeu, și cu inimă zdrobită să ceară iertarea și dezlegarea acestui păcat, iar nu să se mândrească cu darea nelegiuită. Căci aproape este Domnul de cei zdrobiți cu inima. Așadar, pe cei ce se laudă că au fost puși în Biserică prin darea de aur, și, punându-și nădejdea în acest obicei rău, care înstrăinează de Dumnezeu și de toată preoția, și din această pricină, cu față neobrăzată și cu gură neacoperită, necinstesc cu cuvinte de ocară pe cei aleși de Duhul Sfânt pentru virtutea vieții lor și puși în slujbă fără darea de aur, pe aceștia, mai întâi, cei ce fac aceasta să ia treapta cea din urmă a rânduielii lor. Iar de vor stărui, să se îndrepteze prin certare. Iar dacă s-ar arăta cineva că a făcut aceasta la hirotonie, să se urmeze canonul apostolesc care zice: Dacă vreun episcop ar dobândi această vrednicie prin bani, sau presbiter, sau diacon, să se caterisească, și el, și cel ce l-a hirotonit, și să se taie cu totul din comuniune, ca Simon vrăjitorul de către mine, Petru. Tot așa și după al doilea canon al preacuvioșilor noștri părinți de la Calcedon, care zice: Dacă vreun episcop ar face hirotonie pentru bani, și ar coborî la vânzare harul cel nevânzabil, și ar hirotoni pentru bani episcop, sau horepiscop, sau presbiter, sau diacon, sau pe oricine din cei numărați în cler, sau ar înainta pentru bani econom, sau ecdic, sau paramonar, sau pe oricine din canon, spre câștig rușinos al său, cel ce s-a dovedit că a încercat aceasta să fie primejduit cu privire la propria sa treaptă; iar cel hirotonit să nu aibă niciun folos din hirotonia sau înaintarea aceea făcută prin negustorie, ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă s-ar arăta cineva mijlocind la astfel de câștiguri rușinoase și nelegiuite, și acesta, de este cleric, să cadă din propria sa treaptă; iar de este laic sau monah, să se afurisească.

De vreme ce este un canon care zice: De două ori pe an, în fiecare eparhie, trebuie să se facă cercetările canonice printr-o adunare a episcopilor; din pricina osteneliei și a lipsei celor de trebuință pentru drum ale celor ce se adună, sfinții părinți ai sinodului al șaselea au hotărât ca, în orice chip și sub orice cuvânt, aceasta să se facă o dată pe an, și să se îndrepteze cele greșite. Așadar, și noi înnoim acest canon; și dacă s-ar afla vreun dregător oprind aceasta, să se afurisească. Iar dacă vreunul dintre mitropoliți ar neglija să facă aceasta, fără nevoie, și silă, și vreo pricină binecuvântată, să fie supus certărilor canonice. Iar când se ține sinodul pentru treburi canonice și evanghelice, se cuvine ca episcopii adunați să fie cu grijă și cu luare-aminte la păzirea dumnezeieștilor și de-viață-făcătoarelor porunci ale lui Dumnezeu. Căci în păzirea lor este multă răsplată; că poruncă este făclie, iar legea, lumină, și calea vieții, mustrare și învățătură; și: Porunca Domnului este luminoasă, luminând ochii. Iar mitropolitul să nu aibă voie a cere de la cele ce le aduce cu sine episcopul, fie dobitoc, fie altceva. Căci de s-ar dovedi că a făcut aceasta, să întoarcă înapoi împătrit.

A zis Pavel, dumnezeiescul apostol: Păcatele unor oameni sunt vădite mai dinainte, iar ale altora vin pe urmă. Deci, mergând înainte unele păcate, le urmează și altele. Așa și ereziei celei fără de cinste a hulitorilor de creștini i-au urmat și alte necinstiri. Căci precum au luat din biserică vederea cinstitelor icoane, tot așa au părăsit și alte oarecare obiceiuri, pe care trebuie să le înnoim și să le ținem astfel, după așezământul scris și nescris. Așadar, câte biserici cinstite s-au sfințit fără sfinte moaște de mucenici, hotărâm să se pună într-însele moaște, cu rugăciunea obișnuită. Iar cel ce sfințește biserică fără sfinte moaște, să se caterisească, ca unul ce a călcat predaniile bisericești.

De vreme ce unii, rătăcind din credința evreilor, au socotit că pot lua în râs pe Hristos Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se fac creștini, dar tăgăduindu-L pe ascuns, și ținând pe furiș sâmbăta, și făcând alte lucruri iudaice, hotărâm ca aceștia să nu fie primiți nici la comuniune, nici la rugăciune, nici în biserică, ci să fie pe față evrei, după credința lor, și nici pe copiii lor să nu-i boteze, nici să cumpere, sau să dobândească rob. Iar dacă vreunul dintre ei se va întoarce cu credință curată, și va mărturisi din toată inima, dând pe față obiceiurile și faptele lor, spre a-i mustra și îndrepta și pe alții, acesta să fie primit și botezat, și copiii lui la fel, și să ne încredințăm că se leapădă de obiceiurile evreiești; iar dacă nu ar fi așa, în niciun chip să nu fie primiți.

Toate jucăriile copilărești și rătăcirile smintite, scrierile mincinoase alcătuite împotriva cinstitelor icoane, trebuie date episcopiei Constantinopolului, ca să fie puse deoparte împreună cu celelalte cărți eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de este episcop, sau presbiter, sau diacon, să se caterisească; iar de este laic sau monah, să se afurisească.

De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduiala canonică, lăsându-și episcopia lor, aleargă în altă episcopie, mai ales în această cetate păzită de Dumnezeu și împărătească, și stau pe lângă dregători, săvârșind slujbele în paraclisele lor, pe aceștia nu este îngăduit a-i primi în nicio casă sau biserică, fără voia episcopului lor și a episcopului Constantinopolului. Iar dacă cineva ar face aceasta, stăruind, să se caterisească. Iar câți fac aceasta cu știrea preoților mai sus pomeniți, nu le este îngăduit să ia asupra lor purtări de grijă lumești și traiul cel de rând, ca unii ce sunt opriți de la aceasta de dumnezeieștile canoane. Iar dacă cineva ar fi prins ținând purtarea de grijă a celor numiți majordomi, ori să înceteze, ori să se caterisească. Mai degrabă deci să meargă la învățarea copiilor și a slujitorilor casnici, citindu-le lor dumnezeieștile Scripturi; căci pentru aceasta a și primit el preoția ca moștenire.

Fiind toți datori să păzim dumnezeieștile canoane, se cuvine să păzim în orice chip nevătămat și pe cel ce zice că în fiecare biserică să fie econom. Și dacă fiecare mitropolit așază econom în biserica sa, bine este; iar de nu, episcopul Constantinopolului are voie, din puterea sa proprie, să rânduiască econom în biserica aceluia. Tot așa și mitropoliții, dacă episcopii de sub ei nu voiesc să așeze econom în bisericile lor. Aceeași rânduială să se păzească și pentru mănăstiri.

Dacă vreun episcop, sau vreun egumen, s-ar afla înstrăinând, în mână de dregător, din averile episcopiei sau ale mănăstirii, sau dându-le altei persoane, să fie fără tărie această dare, potrivit canonului sfinților apostoli care zice: Episcopul să aibă purtarea de grijă a tuturor lucrurilor bisericești, și să le chivernisească pe acestea ca și cum Dumnezeu ar privi de sus; dar să nu-i fie îngăduit să-și însușească ceva din ele, sau să dăruiască rudelor sale cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi săraci, să le poarte de grijă ca unor săraci, dar sub acest cuvânt să nu vândă lucrurile Bisericii. Iar dacă ar pune înainte cuvânt că ogorul aduce pagubă, și nu e de niciun folos, nici așa să nu dea locul dregătorilor de acolo, ci clericilor sau plugarilor. Iar dacă s-ar folosi de viclenie rea, și dregătorul ar cumpăra ogorul de la cleric sau de la plugar, și așa să fie fără tărie vânzarea, și să fie întors episcopiei sau mănăstirii; iar episcopul sau egumenul care a făcut aceasta să fie izgonit: episcopul din episcopie, iar egumenul din mănăstire, ca unii ce risipesc cu rău cele ce nu le-au adunat.

De vreme ce, din pricina nenorocirii ce a venit asupra bisericilor pentru păcatele noastre, unele case sfinte au fost răpite de oarecari bărbați, atât episcopii, cât și mănăstiri, și s-au făcut sălașe de obște; dacă cei ce le stăpânesc voiesc să le dea înapoi, ca să fie așezate iarăși ca mai înainte, bine și frumos este; iar de nu, poruncim ca, de sunt din catalogul preoțesc, să se caterisească; iar de sunt monahi sau laici, să se afurisească, ca unii osândiți de Tatăl, și de Fiul, și de Sfântul Duh, și să fie așezați acolo unde viermele nu moare și focul nu se stinge, pentru că se împotrivesc glasului Domnului, care zice: Nu faceți casa Tatălui Meu casă de negustorie.

Că rânduială stăpânește în preoție, este vădit tuturor. Și a păzi cu de-amănuntul lucrările preoției este bineplăcut lui Dumnezeu. Deci, de vreme ce vedem pe unii primind tunderea clerului din pruncie, fără punerea mâinilor, și, neprimind încă punerea mâinilor de la episcopi, citind la adunare de pe amvon, și făcând aceasta fără rânduială, hotărâm ca de acum înainte aceasta să nu se mai facă; aceeași rânduială să se păzească și pentru monahi. Iar punerea mâinilor pentru citeț este îngăduit fiecărui egumen s-o facă în propria sa mănăstire, și numai într-însa, dacă egumenul însuși a primit de la episcop punerea mâinilor pentru întâistătătoria de egumen, fiind, adică, presbiter. Tot așa, după vechiul obicei, se cuvine ca horepiscopii să înainteze citeți cu încuviințarea episcopului.

De acum înainte, clericul să nu fie rânduit la două biserici; căci aceasta este lucru de negustorie și de câștig rușinos, și străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit chiar din glasul Domnului că: Nimeni nu poate sluji la doi domni; căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui. Deci fiecare, după cuvântul apostolesc, în ceea ce a fost chemat, întru aceea trebuie să rămână, și să stea la o singură biserică. Căci cele ce se fac pentru câștig rușinos în treburile bisericești sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuința acestei vieți sunt îndeletniciri felurite. Din acestea, dacă cineva voiește, să-și agonisească cele de trebuință trupului; căci a zis apostolul: Pentru trebuințele mele, și ale celor ce erau cu mine, au slujit mâinile acestea. Și acestea, în această cetate păzită de Dumnezeu; iar în ținuturile din afară, din pricina lipsei de oameni, să fie îngăduit.

Toată ușurătatea și podoaba trupească sunt străine de rânduiala și starea preoțească. Deci episcopii sau clericii care se împodobesc cu haine strălucite și trufașe, aceștia trebuie să se îndrepteze; iar de vor stărui, să se dea certării; tot așa și cei ce se ung cu miresme. Iar de vreme ce rădăcina amărăciunii, crescând în sus, s-a făcut spurcăciune Bisericii sobornicești, adică erezia hulitorilor de creștini, iar cei ce au primit-o pe aceasta nu numai că s-au scârbit de zugrăvirile icoanelor, ci au lepădat și toată evlavia, mâniindu-se pe cei ce viețuiesc cu bună-cuviință și cu evlavie; și s-a împlinit întru ei ceea ce este scris: Urâciune este păcătosului evlavia. Așadar, de s-ar afla unii batjocorind pe cei ce poartă îmbrăcăminte de rând și cuviincioasă, prin certare să se îndrepte. Căci din vremurile de demult, tot bărbatul din starea preoțească se purta cu îmbrăcăminte măsurată și cuviincioasă. Căci tot ce se ia nu pentru trebuință, ci pentru podoabă, cade sub învinuirea de deșertăciune, precum a zis marele Vasile; ci nici nu se îmbrăcau cu veșmânt împestrițat din țesături de mătase, nici nu adăugau la marginile hainelor petice de altă culoare. Căci auziseră din limba cea de Dumnezeu grăită, că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraților.

Unii dintre monahi, părăsindu-și propriile mănăstiri, ca unii ce doresc a stăpâni și nu voiesc a asculta, se apucă a zidi case de rugăciune, neavând cele de trebuință pentru isprăvire. Deci, dacă cineva ar încerca să facă aceasta, să fie oprit de episcopul locului; iar dacă ar avea cele de trebuință pentru isprăvire, cele plănuite de el să fie duse la capăt. Aceeași rânduială să se păzească și pentru laici, și pentru clerici.

Fiți fără de sminteală și celor din afară, zice dumnezeiescul apostol. Iar a locui femeile în case episcopale, sau în mănăstiri, este pricină de toată sminteala. Deci, dacă cineva ar fi prins ținând o roabă, sau o femeie liberă, în casa episcopiei sau în mănăstire, pentru vreo slujire oarecare, să fie certat; iar de va stărui, să se caterisească. Iar dacă s-ar întâmpla să fie femei la moșiile din preajmă, și episcopul sau egumenul ar voi să facă o călătorie acolo, în vremea aceea, de față fiind episcopul sau egumenul, femeia să nu facă nicidecum vreo slujire, ci să se retragă în alt loc, până ce episcopul se va întoarce, spre a nu fi bănuială.

Atât s-a întins spurcăciunea iubirii de argint la cârmuitorii bisericilor, încât și oarecare dintre cei numiți evlavioși, bărbați și femei, uitând porunca Domnului, s-au înșelat, și fac pentru aur primirile celor ce vin la starea preoțească și la viața monahală. Și se întâmplă că, unde începutul e nevrednic, și întregul este de lepădat, precum zice marele Vasile; căci nu este îngăduit a sluji și lui Dumnezeu, și lui mamona. Deci, dacă s-ar afla cineva făcând aceasta: de este episcop, sau egumen, sau oricine din starea preoțească, ori să înceteze, ori să se caterisească, potrivit celui de al doilea canon al sfântului sinod de la Calcedon; iar de ar fi egumenă, să fie izgonită din mănăstire și dată altei mănăstiri spre ascultare; tot așa și egumenul ce nu are hirotonie de presbiter. Iar cu privire la cele date de părinți copiilor lor drept zestre, sau la averile lor proprii, aduse de dânșii, mărturisind cei ce le aduc că acestea sunt închinate lui Dumnezeu, am hotărât ca, fie că rămâne, fie că iese din mănăstire, acestea să rămână în mănăstire, potrivit făgăduinței lui, afară doar dacă vina ar fi a întâistătătorului.

Hotărâm ca de acum înainte să nu se mai facă mănăstire de amândouă felurile, căci aceasta este multora sminteală și poticnire. Iar dacă unii, împreună cu rudele lor, voiesc să se lepede de lume și să urmeze vieții monahale, bărbații trebuie să meargă la mănăstire de bărbați, iar femeile să intre în mănăstire de femei; căci întru aceasta binevoiește Dumnezeu. Iar cele ce sunt până acum de amândouă felurile să rămână după canonul sfântului nostru părinte Vasile, și după porunca lui, așa să fie rânduite: Să nu locuiască în aceeași mănăstire monahi și monahii, căci viețuirea împreună prilejuiește preacurvie. Monahul să n-aibă îndrăzneală de a vorbi deosebi cu o monahie, nici monahia cu un monah; nici să nu se culce monahul în mănăstire de femei, nici să mănânce monahia singură împreună cu el. Iar când se aduc cele de trebuință vieții de la partea bărbătească la cele canonice, egumena mănăstirii de femei, împreună cu vreo monahie bătrână, să le primească afară porții. Iar de s-ar întâmpla ca monahul să voiască a vedea vreo rudă, în fața egumenei să vorbească cu ea în puține și scurte cuvinte, și îndată să se depărteze de la ea.

Nu se cuvine ca monahul, sau monahia, să-și părăsească propria mănăstire și să se ducă în alta. Iar de s-ar întâmpla aceasta, trebuie să i se dea găzduire; dar nu se cuvine să fie primit fără voia egumenului său.

Mare lucru este a închina totul lui Dumnezeu, și a nu ne robi voilor proprii. Căci, ori de mâncați, ori de beți, zice dumnezeiescul apostol, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți. Iar Hristos Dumnezeul nostru, în Evangheliile Sale, a poruncit să tăiem începuturile păcatelor; căci nu numai preacurvia se pedepsește de El, ci se osândește și mișcarea gândului spre săvârșirea preacurviei, zicând El: Cel ce s-a uitat la femeie ca s-o poftească pe ea, a și preacurvit cu ea în inima lui. Deci, învățați din aceasta, se cuvine să tăiem gândurile. Căci, chiar dacă toate sunt îngăduite, nu toate sunt de folos, precum suntem învățați din cuvântul apostolesc. Așadar, de nevoie este ca tot omul să mănânce ca să trăiască. Și celor a căror viață este a căsătoriei, și a copiilor, și a stării mirenești, a mânca laolaltă bărbați și femei este dintre lucrurile fără de prihană, numai să aducă mulțumire Celui ce dă hrana; nu cu vreo purtare de teatru, adică cântece satanicești, și chitare, și legănări desfrânate, asupra cărora vine blestemul proorocesc, care zice așa: Vai celor ce beau vinul cu chitară și cu psaltire, și nu privesc la lucrurile Domnului, și nu iau aminte la lucrul mâinilor Lui. Și dacă undeva s-ar afla astfel de oameni între creștini, să se îndrepteze; iar de nu, să aibă tărie asupra lor cele așezate canonicește de cei mai dinainte de noi. Iar pentru cei a căror viață este liniștită și singuratică, cel ce s-a făgăduit Domnului Dumnezeu să ia jugul cel de unul singur, să șadă singur și să tacă. Dar nici celor ce au ales viața preoțească nu le este îngăduit nicidecum a mânca deosebi împreună cu femei, afară doar cu oarecare bărbați și femei temători de Dumnezeu și evlavioși, ca și această masă împreună să ducă spre îndreptare duhovnicească. Aceasta să o facă și pentru rude. Iar dacă s-ar întâmpla iarăși, la drum, ca monahul sau bărbatul preoțesc să nu aibă cu sine cele de trebuință neapărată, și, din nevoie, ar voi să tragă fie la un han, fie la casa cuiva, să aibă voie a face aceasta, fiindcă nevoia silește, numai cu evlavie.