Canonul 40 Vârsta cea mai mică de zece ani pentru făgăduința monahicească

Fiindcă a se lipi de Dumnezeu, prin depărtarea de tulburările vieții, este cu totul mântuitor, trebuie ca noi să nu primim fără cercetare și înainte de vreme pe cei ce aleg viața singuratică, ci să păzim și în privința lor hotarul predanisit nouă de părinți; astfel încât mărturisirea vieții după Dumnezeu trebuie primită atunci când este statornică și vine din cunoștință și judecată, după ce cuvântul s-a împlinit deplin. Așadar, cel ce va să ia asupra sa jugul monahicesc să nu fie mai tânăr de zece ani, întâistătătorul având la îndemână și cercarea în această privință, dacă socotește mai de folos să crească vremea pentru intrarea și așezarea lui în viața aceasta. Căci, deși marele Vasile, în sfintele sale canoane, rânduiește ca aceea ce se aduce de bunăvoie lui Dumnezeu și îmbrățișează fecioria să fie numărată în ceata fecioarelor la împlinirea anului al șaptesprezecelea, noi, urmând pilda despre văduve și diaconițe, am hotărât în chip potrivit vremea mai sus zisă pentru cei ce aleg viața singuratică. Căci în dumnezeiescul Apostol este scris ca văduva să fie înscrisă în Biserică la șaizeci de ani; iar sfintele canoane au predanisit ca diaconița să se hirotonească la patruzeci de ani, văzând Biserica cum, prin harul dumnezeiesc, se face tot mai puternică și înaintează, și cum statornicia și siguranța credincioșilor în păzirea poruncilor dumnezeiești sporesc; ceea ce și noi, înțelegând foarte bine, am hotărât acum, pecetluind ca un fel de pecete grabnică binecuvântarea harului asupra celui ce va să înceapă nevoințele cele după Dumnezeu, ca prin aceasta să-l ducem înainte spre a nu zăbovi și a nu se trage îndărăt multă vreme, ci mai degrabă să-l îndemnăm spre alegerea și așezarea în cele bune.