Canonul 45 Monahiile să nu fie îmbrăcate în podoabe la tundere

Fiindcă am aflat că, în unele mănăstiri de femei, cele ce urmează a se învrednici de sfânta schimă sunt mai întâi îmbrăcate, de către cei ce le aduc, în mătăsuri și în veșminte de tot felul, și încă și în podoabe împodobite cu aur și cu piatră scumpă, și, apropiindu-se astfel de altar, sunt dezbrăcate de o atât de mare îmbrăcăminte materialnică, iar îndată se face asupra lor binecuvântarea schimei, și sunt îmbrăcate în veșmântul cel negru; hotărâm ca aceasta să nu se mai facă de acum înainte. Căci nu este cuviincios ca aceea care, prin propria ei hotărâre, a lăsat deja deoparte toată desfătarea vieții, și a îmbrățișat viața cea după Dumnezeu, și a întărit-o cu gânduri neclintite, și astfel a venit la mănăstire, să ajungă din nou, printr-o asemenea podoabă stricăcioasă și trecătoare, la aducerea aminte a celor pe care le uitase deja; și din aceasta să ajungă nehotărâtă și să i se tulbure sufletul, ca de niște valuri ce o inundă și o întorc încoace și încolo, așa încât uneori să nu mai verse nicio lacrimă, nici să arate prin trup umilința inimii sale. Iar dacă totuși, precum e firesc, ar țâșni vreo lacrimă mică, aceasta va fi socotită de cei ce o văd că a ieșit nu atât din pricina simțirii pentru nevoința cea nevoitoare, cât pentru că lasă lumea și cele din lume.