Sinodul al VI-lea Ecumenic: Constantinopol III (680-681)

Convocat de împăratul Constantin al IV-lea și ținut în sala cu cupolă a palatului imperial. A condamnat monotelismul și învățătura despre o singură lucrare, care îl însoțea, și a definit că Hristos are două voințe firești și două lucrări firești, neîmpărțit, neschimbat, nedespărțit și neamestecat, voința Sa omenească urmând celei dumnezeiești nu ca potrivnică sau șovăielnică, ci ca supusă ei. Argumentul este al Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul: voința ține de fire, nu de persoană, așa că un Hristos fără voință omenească nu ar fi om, iar ce nu a asumat nu a vindecat. Textul pe care se sprijină este Ghetsimani, unde Domnul Se roagă să se facă nu voia Sa, ci a Tatălui, și Se roagă astfel cu o voință omenească ce vrea să trăiască. I-a condamnat pe Serghie, Pyrrhus, Pavel și Petru ai Constantinopolului, pe Cir al Alexandriei, pe Teodor de Faran și pe papa Honoriu al Romei, a cărui condamnare a întărit-o apoi papa Leon al II-lea; un Sinod Ecumenic care judecă un papă pentru erezie este unul dintre cele mai limpezi răspunsuri ortodoxe la pretenția de mai târziu a infailibilității personale. Sfântul Maxim și Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, episcopul Romei, muriseră amândoi în exil pentru această mărturisire și niciunul nu a apucat să o vadă primită. Sinodul nu a dat canoane proprii, iar Sinodul Quinisext le-a dat unsprezece ani mai târziu.