Părinții și Maicile pustiei

Bărbații și femeile care, de la sfârșitul secolului al III-lea, au ieșit în pustiile Egiptului, Palestinei și Siriei ca să trăiască numai pentru Dumnezeu și au făcut, cum scria Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare, din pustie o cetate. Sfântul Cuvios Antonie cel Mare a mers cel mai departe și a rămas cel mai mult, iar Viața lui, scrisă de Atanasie în jurul anului 360, a purtat acest ideal în toată lumea creștină. În jurul lor au crescut cele trei feluri de viețuire pe care Biserica le păstrează și astăzi: pustnicul singur, ca Antonie; grupul mic în jurul unui stareț, ca în pustia Schitului, sub Sfântul Cuvios Macarie cel Mare; și obștea sub o rânduială, așa cum a întemeiat-o Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare în Tebaida. Au fost și Maici, nu numai Părinți, între care Sinclitichia, Sarra și Teodora. Ceea ce au învățat s-a transmis sub formă de cuvinte, scurte și tăioase, adunate în secolul al V-lea în Pateric (Apoftegmele Părinților); Paladie a consemnat ce a văzut printre ei, iar Sfântul Cuvios Ioan Casian a dus învățătura lor în Apus. Aproape orice cuvânt de mai târziu al spiritualității ortodoxe, despre patimi, despre trezvie, despre smerenie, pornește de la al lor.