Vămile văzduhului

O istorisire despre ceea ce întâmpină sufletul după moarte: o urcare prin văzduh, în care demonii aduc acuzații, păcat cu păcat, iar îngerii care călăuzesc sufletul răspund cu cele de care el s-a pocăit. Cel mai vechi martor al ei este Sfântul Atanasie cel Mare, care povestește cum Sfântul Antonie cel Mare, răpit în vremea rugăciunii, s-a văzut dus prin văzduh, în timp ce niște ființe aspre și cumplite îi stăteau în cale și îi cereau socoteală pentru viața lui. Cel mai pe larg este istorisită în Viața Sfântului Cuvios Vasile cel Nou, unde Fericita Teodora descrie cum a trecut prin douăzeci de vămi, iar Biserica o preface în rugăciune la fiecare Miezonoptică de sâmbătă, prin cuvintele Sfântului Mare Mucenic Eustratie, redate mai jos. O omilie despre ieșirea sufletului o înfățișează pe larg și a fost tipărită multă vreme în Psaltirea slavonă sub numele Sfântului Chiril al Alexandriei, deși nu este a lui; în secolul al XIX-lea au apărat-o Sfântul Ignatie Briancianinov și Sfântul Teofan Zăvorâtul, iar Sfântul Teofan avertiza că, oricât de absurde li s-ar părea vămile înțelepților acestei lumi, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele. Ea este totodată contestată serios în sânul Bisericii, și ambele lucruri sunt adevărate. Niciun sinod nu a definit-o, niciun Crez nu o pomenește, iar teologii ortodocși nu sunt de acord în ce măsură este o vedenie dată în limbajul vedeniilor. Acest site o consemnează ca pe un fir puternic al tradiției, nu ca pe o dogmă și nu ca pe ceva ce cineva ar fi obligat să-și închipuie.