Sinodul I Ecumenic

Dacă cineva, fiind bolnav, a fost tăiat de doctori, sau a fost scopit de barbari, acesta să rămână în cler. Iar dacă cineva, fiind sănătos, s-a scopit pe sine, acesta, chiar aflându-se în cler, se cuvine să înceteze; și de acum înainte nimeni dintre unii ca aceștia nu trebuie să fie înaintat. Dar precum este vădit că aceasta s-a spus despre cei ce se îndeletnicesc cu acest lucru și îndrăznesc să se scopească pe sine, tot așa, dacă unii au fost făcuți eunuci de barbari sau de stăpâni, dar se vor afla vrednici întru altele, pe unii ca aceștia îi primește canonul în cler.

Fiindcă multe lucruri, fie din nevoie, fie altfel, din graba oamenilor, s-au făcut împotriva canonului bisericesc, așa încât oameni veniți de curând la credință dintr-o viață păgână și catehizați într-un timp scurt, să fie aduși îndată la baia cea duhovnicească și, îndată ce s-au botezat, să fie înaintați la episcopie sau la preoție, s-a socotit bine ca de acum înainte nimic de acest fel să nu se mai facă; căci și celui ce se catehizează îi trebuie vreme, și după botez, mai multă cercare. Căci lămurită este scriptura apostolească ce zice: „Nu de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osândă și în cursa diavolului”. Iar dacă, trecând vremea, s-ar afla la acea persoană vreun păcat sufletesc și ar fi dovedit de doi sau trei martori, unul ca acesta să înceteze din cler. Iar cel ce ar face împotriva acestora, ca unul ce se poartă cu îndrăzneală împotriva marelui sinod, își va primejdui el însuși locul din cler.

Marele sinod a oprit cu totul ca episcopului, sau preotului, sau diaconului, sau oricui altcuiva dintre cei din cler, să-i fie îngăduit a avea femeie adusă în casă, afară doar de mamă, sau de soră, sau de mătușă, sau numai de acele fețe care sunt mai presus de orice bănuială.

Se cuvine ca episcopul să fie rânduit mai ales de către toți cei din eparhie; iar dacă acest lucru ar fi anevoios, fie din pricina unei nevoi grabnice, fie din pricina lungimii drumului, cel puțin trei să se adune neapărat la un loc, iar cei absenți să-și dea și ei glasul și să se învoiască prin scrisori, și atunci să se facă hirotonia; iar întărirea celor făcute să se dea, în fiecare eparhie, mitropolitului.

Cu privire la cei opriți de la împărtășire, fie din cler, fie din rândul mirenilor, de către episcopii din fiecare eparhie, să rămână în putere hotărârea, potrivit canonului care poruncește ca cei lepădați de unii să nu fie primiți de alții. Să se cerceteze însă dacă nu cumva din micime de suflet, sau din duh de ceartă, sau din vreo altă asemenea nemulțumire a episcopului au fost scoși din adunare. Deci, pentru ca aceasta să primească cercetarea cuvenită, s-a socotit bine ca în fiecare an, în fiecare eparhie, să se facă sinoade de două ori pe an; pentru ca, adunându-se împreună toți episcopii eparhiei la un loc, să se cerceteze asemenea întrebări, și astfel cei ce, mărturisit fiind, s-au poticnit de episcop, să pară pe drept cuvânt necuminecați de toți, până când sinodul obștesc al episcopilor va socoti să dea pentru ei o hotărâre mai iubitoare de oameni. Iar sinoadele să se facă, unul înainte de Patruzecime, ca, înlăturându-se orice micime de suflet, să se aducă lui Dumnezeu darul curat; iar al doilea, pe la vremea toamnei.

Să rămână în putere obiceiurile cele vechi, cele din Egipt și Libia și Pentapole, așa încât episcopul din Alexandria să aibă stăpânire peste toate acestea, de vreme ce și episcopului din Roma îi este acest lucru obișnuit. Asemenea și în Antiohia, și în celelalte eparhii, să se păstreze bisericilor întâietățile. Iar cu totul vădit este aceasta: că, dacă cineva s-a făcut episcop fără voia mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu trebuie să fie episcop. Dacă însă, la votul comun al tuturor, fiind el întemeiat și potrivit canonului bisericesc, doi sau trei s-ar împotrivi din pricina unei certe a lor, să biruiască votul celor mai mulți.

Fiindcă a rămas în putere obiceiul și vechea predanie, ca episcopul din Ilia să fie cinstit, să aibă el urmarea cinstei, păstrându-se mitropoliei vrednicia ei proprie.

Cu privire la cei ce se numesc pe sine catari, dar vin la biserica sobornicească și apostolească, a socotit bine sfântul și marele sinod ca, punându-li-se mâinile, să rămână așa în cler. Dar mai înainte de toate se cuvine ca ei să mărturisească în scris că se vor uni și vor urma dogmelor bisericii sobornicești și apostolești, adică să se împărtășească și cu cei căsătoriți a doua oară, și cu cei ce au căzut în vremea prigoanei, pentru care s-a rânduit și vreme și s-a hotărât și soroc, așa încât ei să urmeze în toate dogmele bisericii sobornicești. Deci, acolo unde toți cei aflați în cler s-ar afla numai ei singuri hirotoniți, fie în sate, fie în cetăți, aceștia vor rămâne în aceeași rânduială. Iar dacă vin unii unde este episcop sau preot al bisericii sobornicești, vădit este că episcopul bisericii va avea vrednicia de episcop, iar cel numit episcop între așa-zișii catari va avea cinstea de preot, afară doar de va socoti episcopul cu cale să-l facă părtaș și la cinstea numelui. Iar dacă acest lucru nu i-ar plăcea, îi va rândui loc fie de horepiscop, fie de preot, pentru ca să pară că se află întru totul în cler, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.

Dacă unii au fost înaintați preoți fără cercetare, sau, fiind cercetați, și-au mărturisit păcatele lor, iar, după ce ei le-au mărturisit, oamenii, mișcați împotriva canonului, au pus mâna peste unii ca aceștia, pe unii ca aceștia canonul nu-i primește; căci biserica sobornicească apără ceea ce este fără de prihană.

Câți dintre cei căzuți au fost hirotoniți din neștiință, sau chiar cu știrea celor ce i-au hirotonit, aceasta nu aduce nicio înlesnire față de canonul bisericesc; căci, cunoscându-se, ei se caterisesc.

Cu privire la cei ce au greșit fără nevoie, sau fără răpirea averilor, sau fără primejdie, sau fără vreun alt lucru de acest fel, ceea ce s-a întâmplat în vremea tiraniei lui Liciniu, a socotit bine sinodul ca, măcar de erau nevrednici de iubirea de oameni, totuși să se poarte cu bunătate față de ei. Deci câți se pocăiesc cu adevărat, trei ani vor petrece între ascultători, ca niște credincioși, și șapte ani vor cădea la pământ; iar doi ani se vor împărtăși cu poporul la rugăciuni, fără de aducerea jertfei.

Iar cei chemați prin har, care au arătat cea dintâi râvnă și și-au lepădat brâiele ostășești, dar după aceea s-au întors iarăși la vărsătura lor, ca niște câini, încât unii au dat chiar și bani și cu daruri au izbutit să se întoarcă la oaste, aceștia să cadă la pământ zece ani, după vremea celor trei ani de ascultare. Iar la toate acestea se cuvine să se cerceteze voința și felul pocăinței. Căci câți, cu frică și cu lacrimi și cu răbdare și cu fapte bune, arată întoarcerea lor cu lucrul, iar nu cu înfățișarea, aceștia, împlinind vremea rânduită a ascultării, se vor împărtăși pe drept cuvânt cu rugăciunile, fiind îngăduit episcopului să chibzuiască pentru ei și ceva mai iubitor de oameni. Iar câți au primit lucrul cu nepăsare și au socotit că le este de ajuns pentru întoarcerea lor doar înfățișarea de a intra în biserică, aceștia să împlinească vremea întru totul.

Cu privire la cei ce se sfârșesc din viață, legea cea veche și canonică se va păzi și acum, așa încât, de se va sfârși cineva, să nu fie lipsit de cea din urmă și cu totul trebuincioasă merinde. Iar dacă, fiind deznădăjduit și primind împărtășirea, se va afla iarăși în viață, să fie el între cei ce se împărtășesc numai cu rugăciunea. Iar în general, cu privire la oricine s-ar sfârși din viață și ar cere să se împărtășească din Euharistie, episcopul, după cercetare, să-i dea din prinos.

Cu privire la catehumenii care au căzut, a socotit bine sfântul și marele sinod ca, fiind ei trei ani numai ascultători, după aceea să se roage împreună cu catehumenii.

Din pricina marii tulburări și a răzvrătirilor ce se fac, s-a socotit bine să se înlăture cu totul obiceiul aflat, împotriva canonului apostolesc, în unele părți, ca nici episcopul, nici preotul, nici diaconul să nu treacă din cetate în cetate. Iar dacă cineva, după hotărârea sfântului și marelui sinod, ar încerca așa ceva, sau s-ar da pe sine unui asemenea lucru, meșteșugirea aceea se va desființa cu totul, iar el se va aduce înapoi la biserica în care a fost hirotonit episcop sau preot.

Câți, cu nesocotință, neavând nici frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, nici cunoscând canonul bisericesc, se vor depărta de biserica lor, fie preoți, fie diaconi, fie oricare din cei socotiți în canon, aceștia nu trebuie să fie primiți nicidecum în altă biserică; ci se cuvine să li se aducă asupra lor toată silința, ca să se întoarcă în episcopiile lor; sau, de vor stărui, se cuvine să fie necuminecați. Iar dacă cineva ar îndrăzni chiar să răpească pe cel ce ține de altul și să-l hirotonească în biserica sa, fără învoirea propriului episcop, de la care s-a depărtat cel socotit în canon, hirotonia să fie fără de nici o tărie.

Fiindcă mulți din cei socotiți în canon, urmărind lăcomia și câștigul rușinos, au uitat scriptura cea dumnezeiască ce zice: „Argintul său nu l-a dat cu camătă”, și, împrumutând, cer sutimi, a hotărât sfântul și marele sinod că, de se va afla cineva, după această hotărâre, luând camătă, fie prin negustorie, fie umblând altfel după acest lucru, fie cerând jumătate peste jumătate, fie născocind cu totul altceva pentru câștig rușinos, unul ca acesta se va caterisi din cler și va fi străin de canon.

A ajuns la sfântul și marele sinod că, în unele locuri și cetăți, diaconii dau euharistia preoților, ceea ce nici canonul, nici obiceiul nu a predanisit, ca cei ce nu au putere să aducă jertfa să dea celor ce o aduc trupul lui Hristos. S-a mai cunoscut și aceea, că unii dintre diaconi se ating de euharistie chiar înaintea episcopilor. Deci toate acestea să se înlăture, și diaconii să rămână în măsura lor, știind că sunt slujitori ai episcopului și mai prejos decât preoții. Iar euharistia să o primească, după rânduială, după preoți, dându-le fie episcopul, fie preotul. Dar nici să șadă în mijlocul preoților nu le este îngăduit diaconilor; căci ceea ce se face este împotriva canonului și împotriva rânduielii. Iar dacă cineva n-ar voi să se supună nici după aceste hotărâri, să înceteze din diaconie.

Cu privire la cei ce au fost pavlianiști și apoi au alergat la biserica sobornicească, s-a dat hotărâre ca ei să fie rebotezați neapărat. Iar dacă unii, în vremea trecută, s-au aflat în cler, de se vor arăta, după ce vor fi rebotezați, fără de prihană și neîntinați, să fie hirotoniți de episcopul bisericii sobornicești. Iar dacă cercetarea îi va afla nepotriviți, se cuvine să fie caterisiți. Tot așa, și cu privire la diaconițe, și în general cu privire la toți cei socotiți în cler, se va păzi aceeași rânduială. Iar de diaconițe am pomenit, de cele socotite după înfățișare, de vreme ce ele nu au nicio hirotesie, așa încât ele să fie socotite neapărat între mireni.

Fiindcă sunt unii care își pleacă genunchiul duminica și în zilele Cincizecimii, pentru ca toate să se păzească la fel în fiecare episcopie, a socotit bine sfântul sinod ca stând în picioare să înalțe rugăciunile lor lui Dumnezeu.